Cuibul păsărilor

19. Lectură dulce-amăruie

      —Tu! îl luă în primire Ella. Să mă minți cu nerușinare, ca o precupeață în târg, este de neiertat! Ai avut norocul să nu te fi recunoscut imediat și să te fi făcut de rușine față de toți cei adunați în sala Universității, dar ai fi meritat-o cu prisosință!

      —Te-ai mai fi uitat la mine dac-ai fi știut cine sunt? îi răspunse pasiv Ilie știind că șansele lui să o facă pe ea să-i dea atenție au fost mereu infime.

      Ella își mușcă buzele enervată că nu putea răspunde pe măsura sentimente lor ei fără să supere pe cineva din încăpere. Ilie îi aducea aminte de copilărie, de momentele când putea atinge penajul galben și fin al păsărilor aduse de bătrânul Rozman din târgurile mari. De-aceea replica ,,De ce m-aș uita la tine!" l-ar fi întristat prea mult. Nici pe Rozman n-ar fi vrut să-l supere. Găsise în compania lui blândețea dulce de bunic, de care nu avusese parte prea mult, așa cum văzuse la alți copii. Cum ar fi putut răni un astfel de suflet zicând ceva de rău despre Ilie?

     —Ilie, și eu cred că ai întrecut măsura, interveni Eva. De aceea, te rog să-ți ceri iertare acum domnișoarei Negruzzi! Cum să clădești o prietenie pe minciună? mai zise ea făcându-i semn din ochi băiatului că ar fi fost momentul oportun să lase deoparte timiditatea și să îndrăznească să-i vorbească Ellei.

     —Domnișoară Ella, începu el privind-o sfios la început, apoi fixând-o cu îndrăzneală ca să se asigure că era urmărit de fata cu ochii mari și căprui, n-a fost în intenția mea să te supăr. Am ales calea minciunii fiindcă, de când domnul Leon te-a trimis la școală, nu m-am mai putut apropia de tine sau de casa ta ca altădată. Și distanța asta a crescut cu anii și s-a făcut prăpastie, ș-am descoperit încă de anul trecut că asta mă necăjește cel mai mult.

      —Nu-i vina mea..., zise Ella.

      —Dar nici a mea! o întrerupse Ilie. Nu-s vinovat că m-am născut sub un pod...

      Ochii Ellei deveniră sticloși, umeziți de emoție, deoarece înțelesese în timp interesul băiatului pentru ea, dar nu-și putea permite să-i răspundă la fel. Educația primită o împingea să caute în jur evoluție, spirite alese și minți ascuțite. Iar Ilie nu se încadra nicăieri...

      —Ilie, nu cred că este locul potrivit să vorbești despre asta..., îi atrase atenția Rozman, vădit încurcat de reacția tinerei lui cliente. Domnișoară Ella, ce-ai zice să mai vezi o dată păsările mele? o invită bătrânul întinzând spre ea brațul, foarte protocolar.

      —Oh, da! răsuflă ea ușurată că scăpase de tensiunea discuției cu Ilie.

      —Ce te-a apucat? se răsti Eva la băiat când rămaseră singuri în prăvălie. Parcă o iubeai, parcă erai îndrăgostit, parcă tânjeai să-i vorbești... Cum să atragi o femeie lângă tine împungând-o cu vorbe ascuțite? Ce-i ea, floare la rever?

      —Când o văd uit de vorbe dulci, de maniere, de politețuri, de tot...

      —O îndepărtezi...

     —N-ai văzut?! Ea este deja prea departe de mine ca s-o ajung și s-o ating. M-am spovedit ei fără rost. N-am avut niciodată vreo șansă în fața ei... Nici eu nu știu de ce m-am dus după ea în Universitate. O urmărisem cum urca pe alee spre scări ca să ajungă la cabinetul domnului Leon. O salutaseră portarii și câțiva studenți care o cunoșteau. Iar eu în urma ei păream de nedesprins, ca o umbră. Am așteptat-o câteva minute, nu știam că era în grabă, ș-am dat nas în nas chiar în fața ușii biroului.  Ea mi-a vorbit prima și-am crezut că m-a recunoscut. Nici numele meu nu i-a spus mare lucru, după câte am înțeles apoi. Dar nu-mi păsa.