Cuibul păsărilor

12. Sclipiri reci

     Fericirea. De câte ori auzise cuvântul acesta? Destul de des, poate mai des decât și-ar fi dorit. Vântu îl cânta asociat cu alte vorbe deocheate, ca și cum rădăcina lui provenea dintre coapsele rubensiene ale femeii. În târg precupețele îl aruncau printre legume și saci cu semințe ca o dojană ,,na, ești fericit acum?". Dar ea știa că, încă din felul cum se voia rostit, cu gura larg deschisă într-un zâmbet, cuvântul ascundea lumină și bucurie, un soi de liniște albă, ca un înveliș strălucitor pe suflet. Îl auzise când era mică pe buzele unei fetițe, în fața unei prăvălii cu jucării de lemn. De-atunci simțise că fericirea nu venea la toată lumea, că se lipea de rochițe curate și de gustul zahărului pe băț, că se odihnea pe aripile zmeelor și zâmbea în îmbrățișarea îndrăgostiților. Fericirea nu era pentru oricine...

      De ce-ar fi venit acum? Nici una din condițiile apariției ei nu era respectată. Nu iubea, nu flutura în văzduh zmee... Nu iubea și nu era iubită... Nu iubea...

      Ilie înghețase de-a binelea lângă fereastra din spatele casei așteptând un semn de la Eva. Își făcuse de lucru până la prânz în prăvălia lui Rozman, tot pândind venirea lui Șaraga, dar chipul alungit și palid al evreului nu se arătase. Spera să fi reușit fata rătăcită, dar ce câștig ar fi avut ea de pe urma acestui gest din moment ce nici nu-l cunoștea prea bine pe bătrân? Îl auzise aproape în fiecare seară, când îl ajuta să închidă prăvălia, întrebând ca o rugă  ,,Ce face, oare, porumbița?". Se gândise mult la asta, de aceea judeca acum că Rozman trebuie că citise în sufletul fetei și, cu pricepere, o dibuise. Și dacă bătrânul avea speranțe în ajutorul fetei, cine era el să se pună de-a curmezișul?

      —Ce faci aici, Ilie? îl întrebă Eva strângându-și brațele pe lângă corp într-o proprie îmbrățișare.

      —Țopăi ca să nu îngheț. Tu?

      —Iaca, m-am logodit! oftă ea.

      —Să-ți fie de bine! Trebuia să te ia și pe tine cineva. Da' cu actele, cum stăm? trecu repede Ilie la ce-l frământa mai mult.

      —Prăvălia este în mâini bune! zise ea arătându-și înfrigurată mâinile.

      —Te-a cumpărat evreul! întrebă Ilie.

      —M-am vândut, aș putea zice...

      —Am așteptat la prăvălie, dar n-a fost nimeni să-i dea de știre lui Rozman că i s-au achitat deja datoriile, spuse băiatul să ducă spre altă direcție discuția.

      —Atunci mergi tu și zi-i că de mâine, poate să vândă și să comande ce cărți poftește! Este cuvântul proprietarei! zise mândră Eva.

      —Ai reușit, nu-i așa? zâmbi Ilie.

      —Ca să fi reușit a trebuit să mă logodesc.

      —Cu Șaraga?

      —Nu. Cu Ciure.

      —Cu diavolul ăla? se miră Ilie auzind de faima lui Grig prin târg.

      —Of, taci! Din clipă-n clipă îmi dau seama că părerile mele de rău sunt tot mai clare. Ciure m-a ajutat să obțin actele, lui trebuie să-i întind mâna la cununie. Credeam că pot face asta chiar dacă aici nu simt nimic..., mai zise Eva bătându-se peste piept.

      —Ce vrei să simți? Abia ce te-ai născut a doua oară. Dragostea o să vină într-un final, dacă oamenii stau tot timpul împreună.

      —Vorbești prostii! Aia nu-i dragoste, dacă seara, pe pernă, ochii se închid plânși...

     —Ochii plâng și de drag, să știi!