Cuibul păsărilor

26. Treaptă!

     —Janette, l-ai culcat pe Simon? întrebă Eva prinzându-și o ultimă șuviță în împletitura făcută din panclici și pene, așa cum văzuse într-o revistă la modista unde o dusese Paul.

     —A adormit greu. Parcă simțea că urmează să mergeți la teatru, madame.

     —Poate n-ar trebui să plec..., zise ea cu ochii pierduți în luciul oglinzii.

     —Cum să nu?! De când lucrez la dumneavoastră, n-ați ieșit în nicio seară ca celelalte cucoane. Nu știu cum, Dumnezeu, vă împletiți singură părul cu atâtea panglici, că iar o să mor deseară despletindu-vă!

     —Ai vrea să te las pe tine să mă gătești?

     —Vai, cum aș putea? Nu mă pricep și-ar ieși o nenorocire. Of, monsieur Paul ar trebui s-ajungă...

     —O s-ajungă...

     —Știți, monsieur Elie și-a scos valiza de dimineață și mi-a poruncit să-i pregătesc două rânduri de haine și câteva mărunțișuri ca să fie gata oricând de plecare...

     —Monsieur Ilie va pleca la Paris ca să-l însoțească pe monsieur Dupont. Lucrează la un caz...

     —Strașnică potriveală! Să vă spun eu ce-o să facă monsieur Elie la Paris? Păi, nu-i acolo mademoiselle Ella?

     —Ella nu va putea niciodată să-l accepte pe Ilie, Janette. Face parte dintr-o familie cu renume în țara mea și n-o să fie de acord cu atenția de care se bucură Ella din partea fratelui meu.

     Roțile unei trăsuri se opriră cu scrâșnet pe dalele mărunte care pavau strada. Sforăiturile și nechezatul cailor anunțau că fuseseră mânați în grabă și că încă nu aveau răbdare s-aștepte.

     —A venit, madame!

     —Da, știu. Nu ridica toată casa în picioare!

     —Eva, ești gata? veni și Ilie îmbrăcat de gală, într-un costum negru cu revere de satin. Paul ne așteaptă!

     —Sunt gata, dragul meu.

     Paul coborâse din trăsură și măsura cu pasul caldarâmul din fața casei Evei. Era preocupat, ușor înroșit la față, dar arăta impecabil, cu legătura de la gât prinsă elegant într-un ac de aur. Ai fi zis că degajarea cu care o ajută pe Eva să urce în trăsură ar fi însemnat că avea totul sub control, dacă urma de sudoare care-i lipise câteva șuvițe de frunte nu i-ar fi trădat zbuciumul care-l răvășise pe dinăuntru. Înainte să urce și Ilie, Paul îi șopti conspirativ:

      —Am fost urmărit, Elie! Un nenorocit mi-a tăiat calea chiar când ieșeam de pe aleea din fața casei mele, apoi nu m-a slăbit tot drumul. Credeam că vrea să mă arunce de pe pod.

      —Poate era un birjar beat...

      —Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să am probleme de felul ăsta. Te rog să fii cu ochii în patru, dar să nu simtă Eva!

      —Desigur.

      Dar Eva simțise tensiunea lor în privirile lor cercetătoare, mai tot drumul căutând în lături semnele unei noi confruntări. Abia când ajunseră în fața teatrului și urcată scările albe și mărunte, pierzându-se printre ceilalți, Paul răsuflă ușurat. Ilie îi prinse mâna Evei și o ghidă să intre printr-una din intrările înalte, dar rochiile de dantelă și satin, mătase și crinolină se amestecată presându-se și agățându-și între ele ornamentele aplicate pe poale, încât învălmășeala produse o desprinse pe Eva de Ilie și o învălui în vâltoarea de doamne și domnișoare agitație să nu-și fi distrus toaletele.