Răpit de un vampir ~Yaoi~ Volumul I

Capitolul 34

       Privesc cerul înstelat şi luna roşiatică, ele reuşind să înfrumuseţeze şi să lumineze pădurea, iar în jur este o linişte apăsătoare. Am plecat de acasă, fără ca Damian să ştie, dar sunt sigur că o să mă găsească imediat. Doar e locul nostru preferat.

       Au trecut mulţi ani de când eu şi Damian suntem împreună şi nu regret absolut deloc că l-am cunoscut. În aceşti ani am învăţat mai multe despre el, am aflat despre durerea pe care o purtase mereu singur. Şi abia când a început să îmi zică mai multe, am realizat că el era la fel ca mine...

       Stau pe iarba prospăt verde şi mă gândesc la ceea ce se va întâmpla în viitor. Am făcut pace cu oamenii şi sper că această pace să dureze veşnic.

       — La ce te gândeşti?

       O voce din spatele meu se face auzită, iar eu o recunosc imediat.

       — La nimic, spun zâmbind.

       — Dacă voiai să vi aici, trebuia să mă iei şi pe mine.

       Se aşează lângă mine şi mă ia în braţe strâns, eu răspunzându-i.

       — Îmi place mai mult când vi să mă cauţi.

       — Aşa deci.

       Se îndreaptă spre mine şi un rânjet imens îi apare pe faţă. Oh, nu. Nu-i de bine. Păşesc mai în spate puţin înfricoşat de ce are să-mi facă, când îl aud:

       — Unde crezi că pleci?

       Mă apucă de picior și mă strânge din nou în braţe, doar că de data asta mai tare. După ceva timp îmi dă drumul şi se pune peste mine, sărutându-mă apăsat.

       — Doar nu vrei să o facem aici?

       — E ok oriunde. Nu mai să fi tu. Zice rânjind.

       Mă înroşesc rapid şi îl dau jos de pe mine, ridicându-mă.

       — Hai să mergem acasă.

       — Te-ai ruşinat? întreabă râzând.

       — V-Voi pleca înainte...

       După ce îi spun asta, îmi folosesc puterea de vampir ca să ajung acasă, Damian prinzându-mă din urmă.

       — De ce nu intri? mă întreabă când vede că stau în faţa uşii.

       — Mă gândeam la ceva. Îi răspund, zâmbind slab.

      Acesta mă ia de mână şi intrăm împreună în casă, zărind un copil care stă pe canapea.

       — Dami, te-ai întors? spune băieţelul roşcat, cu ochii verzi ca smaraldul.

       — Dami? repet numele pe care la rostit micuţul. Damian, ce e cu copilul ăsta aici?

      — De acum e copilul nostru.

      — C-Ce?

      Când aud asta mai am puţin şi îmi dau lacrimile de fericire.

       — Ai vrut să avem unul demult, aşa că m-am gândit să-ţi fac un cadou.

       Pentru prima dată Damian se înroşeşte şi se agită. Îl iau în braţe şi încep să plâng.

       — M-Mulțumesc! exclam fericit.

       Roşcatul se apropie de mine şi îmi şterge lacrimile cu mâinile sale micuţe, iar eu nu mă pot abţine să nu îi zâmbesc. E atât de drăguţ.

       De când l-am întâlnit pe Damian, am început să simt ce este aceea iubire. Am avut momente fericite împreună. Iar acum mă uit la noi doi şi la micuţul băieţel de care vom avea mare grijă. Cât despre fratele meu şi Ximen, locuiesc în altă parte a oraşului, nu foarte departe de noi.

       Cât timp îi am pe ei lângă mine nu îmi mai trebuie nimic.

       Mă apropii de urechea brunetului şi îi şoptesc:

       — Te iubesc, Damian!

       — Şi eu te iubesc, Alexander!

       Ne mărturisim pentru a mia oară sentimentele şi ne unim buzele într-un sărut lung şi apăsat.

~ Sfârşit ~

---------------------------------------------------------

Se pare că am ajuns la finalul cărţi... Sper să vă placă. Mi-aş fi dorit să iese mai bine :'}

Iar acum cred că cu toţii aşteptaţi surpriza :))

Ei, cred că mai puteţi aşteptaţi până mai târziu ^^