Răpit de un vampir ~Yaoi~ Volumul I

Capitolul 3 - Editat

       M-am trezit în aceeaşi cameră ca în ziua precedentă, cu acel vampir incredibil de frumos care stătea pe un fotoliu din piele, citind o carte. L-am admirat o clipă, observând fasciculele de lumină cum îi făceau ochii albaştrii de safir să strălucească. Era atât de splendid, încât privirea mi-a rămas doar pe el. I-am admirat părul puţin lung şi întunecat, apoi pielea albă, iar în final, buzele care păreau atât de bine conturate și moi. Continuând să mă uit fermecat la ele, mi-am trecut limba peste buzele mele.

       Când mi-am dat seama la ce naiba mă gândeam, mi-am trecut o mână prin păr iritat. Nu iar. La fel ca ieri, simţeam acelaşi sentiment straniu, ceva ce cuvintele nu pot exprima, ci doar trupul poate arăta.

       — Văd că te-ai trezit, a spus în timp ce a închis cartea şi s-a apropiat de mine. Cum te mai simţi?

       — Bine, am murmurat şi m-am dat mai în spate când el s-a tras lângă mine.

       M-a învelit cu plapuma, apoi mi-a atins cu degetele sale mari părul, mângâindu-l şi zâmbind. De fiecare dată când îi priveam zâmbetul, inima îmi pulsa în piept, iar obrajii mi se înroşeau, dar asta nu m-a făcut să-mi pierd definitiv gândurile. Trebuia... Simţeam că trebuia să-i pun întrebarea care mă măcina de un timp în coace.

       — De ce eşti atât de bun cu mine? l-am întrebat dintr-odată, ferindu-mi privirea încruntată de a sa.

        A zâmbit tâmp, apoi mi-a luat mâna în mâinile sale, ciudat era faptul că ale lui erau calde când vampirii mereu le aveau reci.

        — Cum adică de ce? Pentru că eşti drăguţ, a spus şi mi-a amestecat o şuviţă şatenă printre celelalte fire de păr, unele fiind mai deschise decât altele.

       Sângele îmi pulsa în vene şi pun pariu că în momentul acela toată faţa mi-era colorată în roşu, însă am preferat să nu mă pierd cu firea de la cuvintele sale.

       — Ăsta nu e un motiv suficient de bun, am replicat eu cu mâinile încrucişate la piept.

       Mi-a prins bărbia între două degete, admirându-mi ochii ciocolatii.

       — Eu zic că e.

       Din cauza apropierii sale şi din cauza acelor ochii care te făceau să te pierzi cu firea, nici nu-mi dădusem seama că îmi ținusem respiraţia până când s-a îndepărtat de mine. Am dat plapuma laoparte, m-am ridicat din pat şi m-am dus după el.

       — Dar încă nu înţeleg ceva... De ce mă ţii aici? De ce nu-mi faci acelaşi lucru pe care i le-ai făcut acelor fete?

       Voiam să aflu mai multe, dar am presupus că nu-mi va spune acum - poate niciodată. A vrut să părăsească încăperea fără a-mi spune nici măcar un „ne mai vedem". Nu. Avea de gând să mă lase din nou aici, departe de casă şi singur... Dar nu l-am lăsat să-mi scape atât de uşor. Meritam nişte răspunsuri. Am mers spre el, apucându-i materialul bluzei între degete.

       — Vreau un răspuns, Damian...

        S-a întors doar cu faţa spre mine. De data asta nu-mi zâmbea şi nu mă privea cu căldură, aşa cum o făcuse cu câteva clipe mai înainte.

       — N-am timp de asta!

       Până şi tonul vocii i se schimbase. Şi chiar dacă tânjeam după un răspuns i-am dat drumul bluzei, iar el s-a retras din cameră, încuind uşa. Mi-am muşcat obrazul, privind locul în care el mă privise cu acei ochi lipsiţi de viaţă.

       Presupunând că nu se va întoarce prea curând, am sărit în pat şi am luat în braţe o pernă, strângând-o tare. Mi-am afundat faţa în ea, fiind copleşit de mii de gânduri ce se îndreptau doar către el...