Blestemati in iubire(+18) -Volumul 2

C XXXV*Stari de rau si ameteala*

-Cum fac asta? Robert ma incurajeaza din priviri si pe mine ma ia durerea de cap. Parca sunt un copil de 5 ani care nu isi gaseste cuvintele.

-Intri in salon si vorbiti in liniste.

-Daca tipa? Daca lesina?

-Va voi urmari,  daca se intampla ceva chem imediat doctorul. Intra si spune-i!

-Nu mai bine ii ascund? intreb cu speranta,  dar stiu si eu ce fel suna asta.

-Te pocnesc. Cum vrei sa il vindeci daca nu ii spui?

-Pe ascuns. spun simplu.

-Si cand il vei opera ce ii vei spune? Ca va jucati?

-E complicat,  imi este foarte frica! imi privesc mainile ce tremura si cand ridic capul il vad pe Andreas zambindu-mi. Daca ar sti ce nenorocire s-a napustit asupra noastra...

-Vorbeste cu el!

-Si daca ma paraseste? brusc imi trece ideea asta prin cap. Il cred in stare sa ne paraseasca doar pentru ca va avea impresia ca e o greutate pentru noi. Il voi pierde pe Andreas inainte ca boala sa mi-l ia. Ce ma fac?

-Eu si Nick ti-l vom aduce inapoi. Ii vom baga mintile in cap,  dar nu va fugi !

-Promiti? inainte as fi spus ca Robert e doar un copil,  dar acum e sprijinul meu. Ar face orice ca sa fiu fericita si il cred in stare sa il pazeasca pe Andreas non-stop numai sa nu ma paraseasca.

-Stii doar ca fac orice pentru fericirea ta. Acum intra si vorbiti. Va fi bine. ma strange incurajator de maini si imi deschide usa salonului.

-Iubito? De ce esti trista? am uitat ca am ochii umflati de la plans si Andreas se ingrijoreaza imediat. Lucrurile nu merg bine.

-Eu...

-Iubito,  cum am ajuns aici? Stiu doar ca eram in bucatarie.

-Ti-am pus somnifere in apa,  esti aici datorita mie. sau din cauza mea. Daca nu era operatia aia pe care am aprobat-o,  poate acum Andreas nu mai era bolnav. Elena avea dreptate? Nu trebuia sa semnez? Daca nu il operai murea, proasto! ma cearta constiinta mea,  dar tot nu ma face sa imi schimb parerea. Poate exista alta solutie.

-De ce ai face asta? ma intreaba suspicios. Oare daca veneam mai devreme,  s-ar fi putut opera mai usor? Daca eram mai incapatanata decat el,  il puteam salva?

-Pentru ca eram ingrijorata. Voiam sa stiu ce iti provoaca acele stari de rau.

-Si ai vazut ca nu am nimic? Sunt mai sanatos ca niciodata. mi-as da si viata sa fie asa cum spune el. Izbucnesc in plans si se ridica in capul oaselor speriat. -Antonia? S-a intamplat ceva? Esti bolnava?

-Andreas... ma duc langa el pe pat si ii iau mainile in ale mele. -Imi pare rau! Imi pare foarte rau! Nu am vrut sa fie asa!

-Antonia,  ma sperii! Ce s-a intamplat?

-Ai cancer! vestea il loveste din plin si ma strange de maini facandu-ma sa icnesc,  dar nu mi le trag din ale lui. Vreau sa suferim amandoi,  sa nu creada ca e singur in toata asta. Voi fi mereu langa el.

-Voi muri,  nu? il strang in brate plangand in umarul lui si el ma mangaie pe spate.

-E destul de grav,  dar e operabil. Doar ca...e foarte riscant si nimeni nu-si asuma riscul. Asta se intampla numai din vina mea. Iarta-ma!

-Ce vrei sa spui? ma dezlipeste de el si imi ridica fata spre a lui.

-Operatia de dupa accidentul cu tir-ul,  doctorul spune ca neurochirurgul care te-a operat trebuia sa fi vazut ca se formeaza o tumore si sa o elimine cat timp se mai putea, dar nu a facut-o si acum aceasta a ajuns in ultimul stadiu de dezvoltare. E numai vina mea!