Nopţi însângerate. | Volumul 1 - În căutarea puterii.

Capitolul 2.

                   Capitolul 2 .

     Roşu sau negru? Da, cred că de data asta voi merge pe roşu. Mă îmbrac în tricoul roşu pe care l-am ales şi m-am dus imediat în bucătărie pentru a mânca ceva, ca după să mă duc la această Katherine să aflu toată treaba asta cu ea şi ceilalţi patru.

   Era ora patru şi jumătate şi eu încă eram la masă, defapt mă chinuiam să o strâng. Pun totul in chiuvetă, le spăl şi m-am dus în camera mea pentru a-mi lua telefonul. Înainte să ies din cameră, m-am mai uitat o data în oglindă... totuşi, vor fi baieţi după câte am înţeles... sau nu. Obsedata de mine de baieţi, deja devin prea ciudată.

***

   Stau în faţa uşii de lemn, neştiind ce sa fac. Să bat, să nu bat? Până la urmă m-am hotărât să bat la acea uşă maro si mare.

   Nu răspunde nimeni. Poate nu am venit la momentul potrivit. Mai bat o dată şi dau să plec dar ceva m-a întors din drum.

  - Vin imediat! se auzi o voce masculină de după uşă.

   Stau şi aştept cu nerăbdare ca acea uşă să se deschidă. Nu ştiu de ce, dar sunt foarte curioasă de toată chestia asta. De obicei, nu sunt aşa, dar de data asta sunt foarte...

   Sunt întreruptă de zgomotul făcut de uşa din faţa mea. În pragul ei stătea un băiat cu nişte ochi albaştrii care băteau spre culoarea unei lagune, o lagună albastră. Un albastru foarte deschis. Părul puţin ciufulit şi niste buze cărnoase bine conturate de un rozaliu. Mirosea foarte bine, a mosc. Acel miros dădea o căldură pe care ai vrea să o ai şi în cea mai călduroasă zi din an.

  - Te pot ajuta cu ceva? mă întrerupe băiatul acesta divin, pe un ton arogant.

  - Katherine, Katherine Edwards? spun trezindu-mă la realitate.

  - Soră-mea? Ce-i cu ea? spune arogantul.

   - Ma chemat aici, o cunosc de la şcoală... e acasă? spun şi văd în spatele arogantului o siluetă cunoscută care alerga din stânga în dreapta.

  - Katherine... te caută cineva, adaugă baiatul plictisit.

  - Rebekah, nu ştiam că vei veni aşa de repede...

  - Rebekah? spune arogantul mirat.

  - Da... ce eşti aşa mirat? nu îmi amintesc să ne cunoaştem, am spus puţin indiferentă.

  - Adam, spune si mă pofteşte înăuntru.

  - Încântata, dau sa intru în casă dar nu mă pot mişca.

  - Eşti bine? spune Adam prinzându-ma de umeri înainte să cad.

  - Eu... nu..., nu apuc să termin, că mi se taie firul.

Totul este negru. Îmi este frică, mereu mi-a fost frică de întuneric. Merg de colo-colo, practic neştiind unde merg.

  - E cineva? spun speriată.

  - O draga mea, nu mai ţipa, sunt aici cu tine! spune o voce cunoscuta şi puţin răguşită.

  
   Închid ochii pentru a-mi spune în minte "Nu e adevărat", "Nu e adevărat" de câteva ori, iar apoi îi deschid încet şi timid.

   În faţa mea stătea... stătea...

  - Bunico?!

  Ea doar îmi zâmbi, nici nu observasem că în jurul meu nu mai era negrul obscur. Era senin.