O fată nouă în oraș

43)

Doctorul: Dacă ești gata, ai cârja chiar aici!

Eu: Abia așteptam să pot să mă ridic singură din patul ăsta! Mă plictisesc de moarte aici.

Doctorul: Nu uita: nu face prea mult efort prea rapid, câteva drumuri scurte în primele zile. Încă nu ești complet vindecată. Rana de la cap mai are puțin până se vindecă.

Eu: Înțeleg. Mulțumesc mult! La revedere!

Doctorul: Să ai grijă!

    Dacă vă întrebați, au trecut 5 zile de când m-am trezit. Nu am mai avut complicații. Când Andreea și Adam nu stăteau cu mine făceau schimb cu mama și tata, dar nu îi pot învinovăți, e plictisitor aici. Noaptea stau singură.  Dar de la prima oră, ai mei sunt aici. Îi iubesc mult!

    Dacă vă întrebați, Max e tot în comă. Încă nu am avut voie să îl văd, dar acum că mă pot deplasa singură (cu o cârjă sub fiecare braț și un supraveghetor permanent) vreau să îl văd. Poate îmi va auzi și el vocea. Poate îmi va auzi scuzele... Sper să mă ierte.

Andreea: Gata de o plimbare, rază de soare?

Eu: Fundul meu doar ca o rază de soare nu se simte. Hai să plecăm mai repede!

    Și am mers cu Andreea prin tot spitalul. Întâi la cantină, unde am băut cate un ceai în timp ce mă odihneam, apoi la maternitate să vedem bebelușii. Într-un final am ajuns și la salonul în care îmi era frică să intru. Camera în care zăcea Max. Primul meu prieten din acest oraș nou. Parcă ziua în care ne-am văzut prima oară mi se derulase din nou în fața ochilor cât timp mă holbam la ușa închisă...

  *Flashback*

Tocmai găsisem niște caiete drăguțe și un pix albastru și mă pregăteam să plec la părinții mei, când, neatentă cum sunt, am dat peste cineva.Era un băiat, cred că de vârstă mea. Se uita la mine și a început să râdă. Eu mă uitam la el nedumerită. Oare ce îmi scapă?

Eu: E ceva în neregulă? De ce râzi? Am ceva pe față?

El: Nu, nu e nimic în neregulă cu tine, e vorba de mine. Tocmai vorbeam cu un prieten că dacă voi mai fi cu capul în nori mă voi lovi de cineva.

Eu: Haios, eu chiar la asta mă gândeam despre mine. Apropo, scuze, sunt cam neatentă.

El: Nu e nimic! Și eu sunt la fel. Apropo, eu sunt Max.

Eu: Max?

El: Da, e Maximilian de fapt, dar mie îmi place mai mult Max. E mai simplu. Tu?

Eu: Sunt Tara! Sunt nouă în oraș. Am venit aici acum o săptămână. Nu cunosc pe nimeni, în afară de pisica vecinilor, dacă se pune.

El: Bănuiesc că da!

........

    Primele cuvinte. Un început promițător. O prietenie minunată. Și e doar vina mea că el este aici. Când a ajutat-o pe mama să afle care erau părinții adevărați a lui Adam era logic că nu îmi putea spune, dar eu a trebuit să o țin pe a mea, că el tot minte... Apoi a fost faza din mall... Probabil că nebuna l-a prins într-un moment prost. Și eu am fugit fără să îmi pese de siguranță. El m-a salvat! Îi datorez viața! Îl iubești... E cel mai bun prieten, conștiință...

Andreea: Tara? Intri?

Eu: Nu știu...

Andreea: Și mie mi-a fost greu prima dată când am venit. Chiar dacă țipam mereu unul la altul, eram prieteni adevărați... Țin mai mult la el decât la tatăl meu. Și jur că aș da orice pentru a se trezi și a reveni la vechile obiceiuri.