O fată nouă în oraș

44)

Adam: Cât va mai dura până va putea pleca acasă?

Doctorul: Aș spune câteva zile. Poate 2-3. Depinde de cum reacționează.

    Sunt cu Andreea și Adam la ușa lui Max. Mi-au scos ghipsul acum câteva zile și pot merge din nou pe picioare mele. Dar au trecut mai bine de două săptămâni de când s-a trezit, însă tot nu își aduce aminte de nimic. Prima oară am fost tristă, speriată, chiar nervoasă, dar acum venim zilnic și încercăm să îl facem să își aducă aminte de noi. Cred că am povestit toate lucrurile pe care le-am făcut împreună... Abia acum realizez cât de mult timp a trecut și câte amintiri am adunat. I-am spus totul: din clipa când ne-am lovit unul de altul în magazin, despre cum am început să vorbim și cu Andreea, despre proiectul, încă nepredat, chiar și de certurile dintre noi (am omis doar părțile cu săruturile). Zice că își amintește de Beatrice, colega de la grădiniță. Dar nu și de ultimele întâmplări cu ea (și eu aș vrea să le uit pe alea).

    Ne-a acceptat ușor ajutorul. Și el simte că și-a pierdut memoria, știu că sună ciudat, dar el a spus-o. Știe că parcă ceva nu se leagă. Dar de fiecare dată când îi povestim ceva, nu i se aprinde nici un beculeț...

Max: Vă cred. Dar nu îmi pot aduce aminte nimic din tot ce spuneți... Chiar vă cred! Vreau să vă cred.

    Azi suntem la încă o "ședință de amintiri", aparent fără folos.

Adam: Cred că ajunge pentru moment. Trebuie să meargă la terapie.
  
    Apropo, i-au scos ghipsul și acum face terapie pentru a se obișnui cu tija din picior. Se descurcă destul de bine. Și mâna și-a revenit. Iar coastele par în regulă. Bine, cred că era și timpul. Stăm de mai bine de o lună în blestematul ăsta de spital. Pe la școală nu știu când o să mă dăm, dar asta e cea mai mică problemă a mea acum.

   I-am privit pe părinții lui cum îl iau și îl duc terapie. Îmi aud stomacul protestând. Nu am mâncat, sau dormit, prea bine în ultimul timp. Dacă doctorii nu ne-ar obliga, probabil că am muri toți trei de foame.

    Am coborât la cantina spitalului. Era un loc monoton, cu pereții albi, ca și tot restul acestei clădiri. Deja devine obositor să vezi numai alb peste tot.

Eu: Jur că nu o să îmi vopsesc niciodată vreun perete în alb. M-am saturat de culoarea asta insuportabilă!

Andreea: Teoretic, e nonculoare, dar știu ce zici.

Adam (cu un zâmbet ceva mai senin pe față): Atunci e bine că plecăm în 3 zile. Ați auzit ce a spus azi doctorul.

Eu: Îmi e dor să ies prin parc. Îmi e atât de dor și de Iuna!

Andreea: Dar e la hotel cu părinții tăi.

Eu: Știu! Dar abia dacă trec pe acolo. Și nu mă lasă să o aduc aici...

Adam: Iuna a bine, crede-mă. Și cred că și ei îi e dor de tine.

Eu: Îmi aduc aminte când am luat-o acum 3 luni. Parcă a fost ieri!

Andreea: Și eu! Nu o să uit ce sperietură am tras când a intrat peste noi în cameră. Cum o fi deschis ușa, oare?

Adam: Pisica aia e puțin malefică. Mereu are o privire ciudată când se uită la mine. Mă sperie!

    Am râs. Nu am mai făcut asta de aproape o lună. Și partea cea mai bună, dacă ajungem acasă, poate lui Max îi va reveni memoria.

    În ultima zi la spital a fost aniversarea lui Max. Am făcut o petrecere restrânsă în cantină, cu un tort micuț. A fost, probabil, cea mai ciudată aniversare pe care ar fi putut să o aibă careva vreodată.