Cursed at 17

Capitolul 2 - Nemernicii.

Beatrice's P.O.V.

Stateam in leaganul vechi din curte, atarnat de creanga unui stejar batran din curtea din spate, balanganindu-mi pricioarele in aer, si facand singurul lucru care mai poate fi facut. Sa astept urmatoarea persoana ghinionista care va calca pragul acestei case nenorocite. Nu mai e mult oricum, simt asta.

Si, am avut dreptate. Imediat, poarta a scartait, si sunetul unei masini a iesit la iveala, urmat de niste voci. Bun, o familie deci.

Am observat un trio bizar, care se apropia timid de intrare.

Nu arata ca o familie de turisti, asta-i clar.

- Bun venit acasa! S-a impus o voce de femeie, parca revenindu-si din soc, deschizand zgomots usa.

 Nu am mai zabovit pierzand timpul, asa ca m-am strecurat printe ei, probabil creindu-le o stare de disconfort pe sira spinarii. M-am uitat mai atent la ei, studiindu-le miscarile.

Privirea mi-a cazut pe fetita cu parul balai, cu obrajii imbujorati si cu ochii inchisi, ce dormea. Era in bratele unui... baiat. Hm. Asta e ceva nou. Nu am mai avut parte de baieti pana acum. Nu tipul asta de baieti.

Am ranjit fara sa ma pot abtine.

Muschii lui de la maini, erau usor incordati, folosindu-si una pentru a o tine in brate pe fetita, iar cealalta odihnindu-se pe umarul femeii. De asemenea, erau patate de cerneala neagra, forme indescifrabile de la distanta. M-am apropiat, pentru a le observa mai bine, pana cand am ajuns sa stau in fata lui. Niste tatuaje superbe. Mi-am ridicat capul, fruntea mea fiind la nivelul barbiei lui. I-am zambit timid, stiind ca nu ma poate vedea.

Deodata, cel mai neasteptat lucru s-a intamplat. A zambit, chiar a zambit, dezvelindu-si dantura alba, gropitele accentuandu-i-se. Pentru un moment, chiar aveam impresia ca imi zambeste mie.

Nu te flata singura. Nu are cum sa te vada. Subconstientul meu a spus imediat.

Mi-am scuturat capul, incercand sa imi revin. M-am indreptat spre fetita, punandu-i mana pe obraz, stiind ca asta avea sa o deranjeze. Pielea i s-a facut de gaina, si s-a sculat imediat, incepand sa planga.

M-am indepartat, apoi am suflat usor in aer, provocand o rafala de curent. In felul asta, unul din geamuri trantindu-se si crapandu-se, lucru care i-a facut pe toti 3 sa incremeneasca. Destul momentan, ma ocup de ei maine, am altceva de facut acum.

Urc usor pe trepte, spre podul casei, in asa fel incat ele sa scartaie, si ei sa ma auda.

Nu va speriati, daca auziti un sunet slab ca bataia unui vant, sa stiti ca acela e rasul meu amar. Ma adresez sarcastic in gand, familiei 'neinfricate' de jos.

Ma asez pe scaunul de la vechiul meu birou si incep sa-mi acordez vioara. Probabil ca nu ati inteles nimic.  Normal ca nu intelegeti, nimeni nu poate... Haideti sa va lamuresc. Totul a inceput intr-o seara linistita, acum ceva timp.

~ Flashback: ~

- Scumpo, esti sigura ca nu vrei sa vii? ma intreba mama, ridicand jucaus o spranceana.

- Nu mama, nu vreau. Am repetat a nu stiu cata oara raspunsul.

- Dar scumpo, haide ! Se joaca Shakespeare. Este Hamlet! Doar e favorita ta. Incerca si tata in speranta de a ma convinge.

-Nu tata, nu vreau sa merg. Am vazut piesa de peste o suta de ori. In plus, astazi mi-am propus sa termin de compus simfonia pentru vioara mea. Spun, si fac semn spre instrumentul de pe birou. Voi fi bine. Doamna Fitzgerald e alaturi la 2 pasi. Adaug, stiind ca asta o sa ii convinga. Nu stiu exact de ce, batranica aia e surda si aproape oarba, plus ca nu ma place. Nu m-ar ajuta nici sa deschid un borcan de muraturi.