Love Stories Vol III - Broken

Capitol 5

Am chitait usor când mi-am mușcat buza a nu stiu câta oară încât să mă doara.
Imi infipsesem unghiile în palme tot drumul si ma fataisem de colo colo prin avion,dar tot nu am scapat de starea de nervozitate.
Ma durea până și maxilarul de la cât l-am inclestat.
Iar acum,în sfârșit ajunsă... acasa? Hm.. nu cred ca o pot numi acasa. Dar văzând casa imensa în care am crescut,am simtit nodul imens din gât apasandu-mi stomacul.
Luminile erau stinse și încercam să mă agăț de orice sa nu o iau la fuga in orice alta directie.
Am inspirat aerul placut si am zambit. Imi place căldura, mi-a lipsit. Ador căldura, mai ales seara,cum este acum. Dumnezeule! Chiar uitasem cum este sa fie cald.
Am oftat din nou Si m-am uitat în josul străzii,așteptând să o văd pe Rhea. Am zâmbit la gândul că as putea sa ma duc la ea.
Mâine. Mâine am sa imi vad prietena.
Azi am altceva de înfruntat.

Lumina este aprinsă în living,dar în rest este bezna.
Oare au uitat ca vin?
Dar este cam imposibil.
Am incercat sa imi alung stinghereala si cu toate ca aflandu-ma aici imi da o stare de melancolie bolnavă,nu ma simt acasa. Nu imi gasesc locul aici.
Inima imi bate cu putere,iar gâtul mi s-a uscat.
Ma simt din nou ca acum doi ani. Cu inima strânsă, tensionată,așteptând țipetele și urletele pentru ceva ce nu am făcut sau doar pentru ca sunt aici.
Apoi imi ridic privirea si il vad.
Ma doare capul de la cât am stat încruntată,dar nu ma pot relaxa.
Nu când tata este în fața mea și ma priveste cercetător.
Astept replicile tăioase.
Imi îndrept spatele și imi ridic bărbia instinctiv când face un pas spre mine,iar el pare surprins. Într-un sens bun.
Clipesc,dar nu dau inapoi,deși primul instinct este sa ma fac mică.

-Bine ai venit acasa,rostește calm,asa cum l-am auzit doar de câteva ori.
Apoi ma îmbrățișează,iar nodul din gât se mărește.
Nu il îmbrățișez și eu. Si nu din cauza genții cu care am plecat acum doi ani de acasa,ci pentru că nu vreau.
-Mama ta este în camera ei. Nu i-am spus că vii.
Se îndepărtează un pas,dar mâinile le are încă pe umerii mei.
De ce nu i-a spus? Imi vine sa pufnesc gandindu-ma ca a vrut să îi facă o surpriză. Mda,sigur .
-Maine ajung si frații tai.
-Sunt obosită,rostesc sec.
Sunt un ghem de emoții de fapt. Nervozitate,tensiune,teama.
Vreau sa fug din calea lui. Sa ma ascund.
Si sa il infrunt.

Astept sa se opună,sa imi spuna ca trebuie sa fac ceva,ce vrea el. Nu contează ce,dar sa nu ma duc in camera mea până nu imi da el voie.
Asa as putea sa ma întorc pe călcâie și să mă cazez la un hotel până dimineața.
Dar din nou ma uimește.
Face un pas în lateral și chiar daca si-a inclestat maxilarul vizibil nemulțumit,ma lasa sa plec.
Imi vine sa imi cer scuze și să îi spun că nu sunt obosită,dar imi revin,chiar dacă ma simt vinovată. Absurd,nu sunt vinovată cu nimic,asta este doar felul lui de a fii. Tot timpul este vina noastră a oricui,dar nu a lui.

Urc scările în liniște și arunc o privire spre dormitorul lor,unde ar trebui să fie mama.
Dar nu ma duc la ea.
Chiar dacă mi se strânge sufletul la gândul că este aproape de mine,iar mie mi-a fost dor de ea.
Dar nu.
Nu pot să spun că a fost spectatoare la toate accesele tatei de furie. Dar nici nu s-a implicat prea mult.
Inspir,apoi intru in camera mea.

Totul pare ca acum doi ani. Același pat cu cearceafuri albe,aceiasi mobila albă. Totul alb. Pura Marina. Pufnesc.
Este chiar curat,constat după ce imi las geanta pe jos și ma arunc pe pat incaltata.
Apoi tresar și imi sucesc o vena de la gât când aud usa deschizandu-se încet.

-Dumnezeule! Chiar ai venit!

Imi strâng buzele,iar nodul din gât s-a transformat intr-un vulcan.

-Asa se pare,rostesc,apoi ma întorc pe spate.
Mama se așează pe pat lângă mine și începe să mă mângâie pe fata.
-Mi-a fost atat de dor de tine.
Imi umezesc buzele și nu pot sa o privesc. Nu pot sa ii privesc lacrimile.
-Sunt obosită.
-Știu,stiu. Vreau doar sa stau aici cu tine. Dormi iubita mea!
Oftez și imi strâng ochii,reprimandu-mi nevoia de a o îmbrățișa.
-Nu pot sa dorm daca stai aici.
O aud oftand și ma doare atat de tare.. ma doare ca nu ne-a luat apărarea mai mult,ma doare ca nu are niciun cuvânt de spus,ma doare.. ma doare sa o rănesc,dar... nu pot sa o inteleg.
Se apleacă și ma sărută usor pe frunte,apoi ma mai mângâie putin pe par si se ridica.
-Imi pare rau,sopteste.
-Și mie...
Dar usa este deja închisă când șoptesc la rândul meu.