Urmează-ți Visul!

Capitolul 19

     Pentru prima dată în viața mea îmi doream pe cineva din tot sufletul, și pentru acel cineva eram gata să-mi vând sufletul și să lupt cu fiecare părticică din corpul meu. Dar dacă dorința, rămâne doar o dorință? Rămânem doar cu acea flacără, ce îți aprinde sufletul din ce în ce mai tare. Dar dacă flacăra se stinge? Sau dacă... ajungi să te arzi? Iubirea e ca o flacără, frumoasă, puternică, care îți încălzește sufletul. Dar dintr-o mică neatenție, o poți stinge. O poți stinge atât de ușor. Și pierzi tot, tot ce ai clădit, tot ce ai sperat, lucrul pe care ți l-ai dorit cel mai mult. Pierzi iubirea. Dar chiar asta e iubirea?

     Își retrage încet buzele, lipindu-și fruntea de a mea. Răsuflăm amândoi greu, respirația lui izbindu-se de buzele mele. Am închis ochii, lăsând liniștea să mă cuprindă. Am devenit brusc stânjenită de situația în care ne aflăm. Ne-am sărutat, iar acum stau pe un birou, cu picioarele încolăcite în jurul lui. Mi-am desfăcut totuși picioarele din jurul lui, lăsându-le să atârne.

     Telefonul mi-a sunat violent din buzunarul blugilor, făcându-ne pe amândoi să tresărim. S-a îndepărtat, iar eu am coborât, răspunzând rapid apelului. Vocea tatei m-a speriat la început, făcându-mă să tresar.

     — Alo? Ce faci, Edith? A spus îngrijorat.

     — Bună, tată. Fac bine, tu, cum ești? Am răspuns încercând să par cât mai calmă.

     — Bine, voiam să văd unde ești. Mama ta a zis că ai plecat cu Beth, dar nu te-ai întors încă.

     — Da, ăă... sunt la ea, vin acum acasă.

     — Bine, hai mai repede. În ultimul timp pleci cam mult de acasă, mi-a reproșat el.

     — Da, da, tată. Acum plec, vorbim acasă, am încercat să închei cât mai repede apelul.

     Nu vreau să mai avem discuția asta, după ce am adormit accidental la Erick, am avut norocul să scap doar cu o ceartă.

     Am închis telefonul, uitându-mă la Erick, care mă privea la rândul lui, dar nu pare îngrijorat ca mine. E mai degrabă...amuzat, de toată situația. Se apropie de mine, iar eu fac un pas în spate. Mă lovesc de marginea biroului pe care eram acum cinci minute. Mă prinde de mâini și mă trage spre el, ajungând din nou lipiți unul de altul. Îmi pune mâinile pe obraji, privirea lui ajungându-mi până în măduva oaselor. Mi-am pus și eu mâinile pe pieptul lui gol.

     — Trebuie să pleci, nu? Spune el ușor dezamăgit, analizându-mi fața.

     — Da, chiar trebuie. Nu mai pot sta, tata îmi spune mereu că stau prea mult plecată.

     El a aprobat din cap, trăgându-și un tricou pe el și apucând, de pe noptieră, cheile de la mașină.

     — Haide, te duc eu! A făcut el semn din cap spre ușă.

     — Pot lua autobuzul, am spus și l-am urmat până în sufragerie.

     — Te duc eu, Edith, a spus el categoric.

     Am decis să tac, și am urcat amândoi în mașină. Tot drumul a fost tăcut, în mașină auzindu-se în surdină muzica de la radio. Am coborât în fața casei, ezitânt să plec. M-am uitat la Erick și m-am apropiat de el.

     — Ai vrea să ieși cu mine, la o întâlnire? Dacă te lasă tatăl tău, și dacă vrei, desigur, a început el, vorbind încet.

     — Vreau, Erick, doar că nu știu... sunt confuză, am oftat.

     El s-a apropiat mai mult, mângâindu-mi liniștitor brațele.

     — Nu vreau să te presez, Edith, și nici să te oblig cu nimic. Vreau doar să fac lucrurile să meargă.