Urmează-ți Visul!

Capitolul 17

   Sunt gata să intru pe scenă imediat ce prezentatorul își termină discursul. Profesoara mea de dans se plimbă dintr-o parte în alta agitată, alergând după ceilalți din trupă și fixându-le disperată părul și hainele. Arată hilar așa agitată, de parcă e băgată în priză. Mi-o imaginez pe un stadion, încurajând echipa de baschet San Antonio Spurs să înscrie. Arunc o privire dincolo de cortină, simțindu-mi corpul cuprins de furnicături o dată ce văd mulțimea de oameni din public, și privirea fioroasă a juraților. Nu-mi vine să cred că Imala Smith este aici, în juriu. Închid ochii și număr până la zece ca să mă liniștesc și să-mi potolesc emoțiile, dar tot ce fac este să mi le amplific. Mai arunc încă o dată privirea dincolo de cortină, mai agitată ca niciodată. Oare agitația profesoarei de dans e contagioasă? O analizez atent pe Imala Smith, alături de fata ei. Pot deduce de la o singură privire, că este o femeie severă și impunătoare. Plec de lângă cortină atunci când profesoara de dans mă strigă. Mă așez pe locul meu. Inspir, expir, trag aer în piept și după îl dau înapoi afară. Încerc să mă calmez, dar parcă am din ce în ce mai puțin oxigen. Este atât de cald aici! Îmi simt respirația greoaie, făcându-mi disperată vânt cu mâinile. Închid ochii, încercând să mă relaxez. Palmele îmi transpiră, capul îmi vâjâie. Calmează-te, Edith! Mă uit la ceilalți, sunt calmi. Cum e posibil? Să mă învețe și pe mine. Ne așezăm în poziții. Cortina se deschide chinuitor de încet, lăsând la iveală mulțimea de oameni și privirea rece a juraților. Muzica începe. Încerc să-mi aduc aminte pașii. Unu, doi, stânga, după un pas în față, ba nu, era un pas în spate și unul în dreapta. Mă lovesc de o fată, dar încerc să-mi recapăt echilibrul. Urmează o piruetă, când încerc să o execut, mă împiedic în propriile picioare și cad. Cad de față cu toți. Muzica se oprește, iar toată lumea împietrește cu ochii pe mine. Nu mai aud nimic, urechile îmi vâjâie. Însă văd. Le văd expresiile dezgustate, toți râd. Camera se învârte cu mine, privirea mi se încețoșează. Ce se întâmplă cu mine? Vocea unei fetițe mi se tot repetă în cap, clar și răspicat. "Ai văzut mami, e atât de proastă încât n-ar putea citi nici o carte audio". În fața mea e Imala Smith, care râde. Cu gura până la urechi. Apoi cad. Cad în abis, întuneric, mă pierd de toți și de toate.

     — Edith, Edith! Trezește-te! Aud o voce îngrijorată care îmi șoptește numele.

     Mă ridic speriată din pat, sărindu-i lui Erick în brațe. Inima îmi bate puternic, în timp ce părul îmi este lipit de frunte din cauza transpirației. L-am strâns tare pe Erick în brațe, încercând să îmi calmez respirația.

     — Gata, Edith, sunt aici, mi-a șoptit liniștitor, mângâindu-mi încet spatele.

     Când am simțit că m-am calmat, am rupt îmbrățișarea. Apoi realizarea m-a pocnit.

     — Amatorule, cât este ceasul? Îi spun sărind rapid din pat.

     Stai... pat?! Cum am ajuns în pat? Oh, Doamne, tata o să mă omoare! Nu trebuia să rămân la nenorocitul ăla de film.

     — Este ora opt, a răspuns el calm.

     — Stai, ce?! Oh, nu nu! Am întârziat la liceu, părinții o să mă omoare!

     Ies din cameră și cobor în grabă scările, să îmi iau telefonul de pe canapea. Doisprezece apeluri pierdute de la tata și cinci apeluri de la mama, alături de 3 mesaje. Sunt moartă!

   "Unde ești? Cred că taică-tu mai are puțin și rupe parchetul în două de la câte ture face!"

   "Știu că ești la Erick și nu am nimic împotrivă cu asta, dar Theo cred că o să facă stop cardiac."

   "Are o venă în mijlocul frunții care mai are puțin și explodează! Măcar dă un semn de viață!"

     Încep să-mi masez ușor fruntea, încercând să mă liniștesc, știind clar că am dat-o bară. Din nou. Să sperăm că după asta, mai am voie să ies măcar în fața ușii.