Urmează-ți Visul!

Capitolul 12

P.O.V. Edith

  
     Am trântit portiera mașinii și mi-am îndreptat privirea spre clădirea imensă din fața mea. Aproape uitasem cum arată... M-am întors spre Erick cu o privire nesigură și el mi-a zâmbit încurajator. Hai să o facem și pe asta! Am luat-o înainte și m-am oprit în fața porților. Bun, și acum cum intrăm?

     — Hei, Edith! Nu pe acolo intrăm. M-am întors confuză spre el.

     — Hă? Aici e poarta! Tu pe unde vrei să intrii? O iei prin gard?

     Acesta a oftat exasperat și a luat-o înainte pe marginea gardului, în lateralul meu.

     — Unde naiba te duci? Am urlat după el dar am tăcut și am alergat după el când am văzut un portar plimbându-se prin curte. Ah, la naiba cu tine, Erick! Am alergat după el și l-am prins din urmă.

     — Unde mergem, Erick? I-am spus gâfâind de la alergat.

     — Să găsim un loc bun să sărim gardul. Toate clădirile mari au un gard mai șubred sau o gaură în gard. Mi-am dat ochii peste cap și am mers în liniște lângă el. Le știe el pe toate!

     Am mers timp de zece minute și începeam să îmi dispară speranța că vom reuși să intrăm. Cât de mare e curtea orfelinatului? Gardul ăsta e imens! Am dat colțul și în fața mi-au apărut câțiva copaci. Am alergat rapid în dreptul lor, și chiar în spatele lor, era o gaură imensa în gard.

      Este abia vizibilă din cauza crengilor și a bălăriilor. Aici gardul e lăsat și nu e așa înalt ca în față, deci puteam intra oricum cu ușurință. Nu l-am mai așteptat pe Erick și mi-am facut loc printre cregile și bălăriile de pe lângă gard. Am intrat însfarșit în curte și am putut recunoaște zona în care mă aflu. Este spatele curții, zona nerenovată, unde nu aveam voie să mergem.

     Am pornit spre intrarea din spate a orfelinatului luând-o cu grijă pe lângă gard, nu vreau să mă vadă vreun portar. Mi-am simtit mâna prinsă de cineva și mi-am abținut un țipăt.

     — Shhh..., mi-a șoptit Erick și mi-a arata cu mâna liberă un portar la aproximativ cincizeci de metri de noi.  M-am panicat rapid și Erick m-a tras de mâna până la peretele orfelinatului.

     — Poți să îmi dai drumul acum, i-am spus țâfnoasă. El și-a dat ochii peste cap.

     —Ți se pare un moment potrivit să te comporți așa? Lasă copilăriile, avem ceva de făcut. M-am uitat urât la el și mi-am ferit mâna din a lui, luând-o spre intrarea din spate. Nu am nevoie de el! Mă pot descurca și singură.

     — Dumnezeule, Edith! Te comporți imatur! A țipat el șoptind la mine și mi-am strâns buzele de furie.

     — Așa și? Lasă-mă în pace, mă descurc și singură! Am stat șase ani aici, știu orfelinatul ăsta pe de rost.

     Fața lui emana furie, strângea din dinți și se vede cât se abține să nu mă pocnească. Mi-am abținut un zâmbet satisfăcut. Ți-am zis că o să îți vin de hac, dacă umblii după parașute blonde.

     — Nu te mai uita așa la mine, hai o dată, nu stau după tine.

      I-am spus enervantă și am dat să mă întorc dar m-a prins de mâna și m-a tras rapid spre el, lipindumă de pieptul lui. Dar chiar dacă parfumul lui îmi invada nările, iar fața lui era la doar câțiva centimetri de a mea, m-am stăpânit și l-am împins de pe mine. L-am privit furioasă. Tocmai el spune că avem ceva de făcut, acum ce face?