Urmează-ți Visul!

Capitolul 24

     — Catlin, am ajuns, draga mea!

     — Cine este? O întreb întorcându-mă spre holul din care provine vocea.

     — Trebuie să pleci în acest moment, dar fără să te vadă. Îmi spune în timp ce mă împinge spre ușă.

     — Dar o să mă vadă dacă ies în acest moment.

     — Ai dreptate, trebuie să te ascunzi undeva sau să ieși pe geam! Mă trage disperată spre un dulap, dar mă împotrivesc și rămân pe loc.

     — De ce să mă ascund? Nu-mi spune că ești într-o mafie și a venit cineva să-ți ceară droguri!

     — Edith, poți să vorbești mai încet, te rog? Și nu sunt în nicio mafie! Nu te mai gândi la cele mai rele lucruri.

     — Bine, uite cum facem: eu mă ascund doar dacă îmi spui cine e și de ce ești atât de panicată. Ok?

     — Bine! Este persoana care m-a adoptat, este în vârstă și nu vreau să te găsească aici pentru că asta ar însemna multe explicații. Ți-am povestit în mare ce și cum, acum poți să te bagi în dulap, te rog?

     — Te bate? Îți e frică de el sau ce?

     — Nu mă bate, dar este în vârstă și s-ar speria dacă te-ar vedea. Nu prea vin persoane aici și nici nu aduc.

     — Catlin, ești în sufragerie? Ai adus ce ți-am cerut? Se aude vocea bărbatului din ce în ce mai aproape.

     — Da, dar stai puțin acolo că vin acum!

     — Cat, ești bine?

     În fața ușii apare un bărbat în vârstă, mai mic cu un cap decât Catlin și mine, are un păr alb mai ceva ca varul și scurt, este slăbuț, se vede cu ochiul liber că nu exagerează cu mâncarea, asta doar dacă a avut ce să mănânce.

     Acest gând mă face să am fiori. Eu când eram mică făceam mereu figuri la mâncare, iar ei nici măcar din ce să aleagă nu aveau. Și în prezent evit unele mâncăruri, iar acum când mă gândesc la asta îmi vine să mă plesnesc și să îmi bag toate frigurile într-o cutie și să le arunc undeva unde să nu le mai găsesc.

     — Cine este această fată, Cat? Continuă bătrânul cu o voce liniștitoare, deloc speriat sau supărat că sunt aici.

     — Eu sunt Edith! Am venit aici să o ajut pe Catlin cu un proiect. Îi răspund cu un zâmbet larg și mă îndrept spre el ca să dăm mâna.

     — Da, ea tocmai pleca pentru că am încheiat tot ce aveam de făcut! Nu-i așa, Edith?

     — Nu, nu cred că am terminat, Catlin!

     — Ba da, Edith, am terminat! Acum aș vrea să pleci! Mi se adresează Catlin tare și răspicat.

     — Catlin, nu poți să te adresezi așa domnișoarei. Vreau și eu să o cunosc mai bine, mai ales pe tânărul ăla de afară. Este prietenul vostru?

     — Ăla? Prietenul meu? Pfff, a venit cu Edith! Dar nu ai vrea să mai bine să te odihnești, iar ei doi să plece?

     — Nu, sunt eu bolnav și bătrân, dar vreau să-ți cunosc prietenii.

     — Dar eu nu vreau să...

     — Cat, am zis că vreau să-i cunosc! Du-te și ia-l și pe băiatul ăla frumos de afară. O întrerupe bărbatul drăguț.

     Catlin se târșie până afară, parcă făcând intenționat totul. Iese Catlin, iar bătrânul îmi propune să mă așez jos pe canapea. Se așează în fața mea și începe să-mi povestească despre viața lui.