Confesiuni

Cuvinte Despre Teatru

Unii poate se vor regăsi în ceea ce am scris, alții nu-mi vor înțelege mesajul sau pur și simplu nu o sa fie de aceeași părere, dar cred că frumusețea noastră vine fix din faptul că nu mereu avem aceleași concepții despre viață.
Așa că... în ultimul timp am fost mai des la teatru și mi-am propus să merg de acum în fiecare săptămană. De ce?

Ce îmi place cel mai mult la teatru? Finalurile... acel moment când în aplauzele noastre, actorii devin ei însuși, când se dezbracă de personaje și privirea li se limpezește, strălucind de copleșirea emoțiilor create de un sunet aparent banal, aplauzele. Strălucirea aceea a chipului ce renunță la expresiile programate, naturalețea.

Iubesc ființele umane, dar îmi este foarte greu să înțeleg , cum noi, oamenii, creaturi microscopice în comparație cu Universul, avem o gândire atât de complexă și suntem atât de preocupați de a găsi un scop în această mică lume creată de noi, care oricum are deja un plan pregătit pentru viitorul nostru.

Libertatea... Pentru fiecare înseamnă altceva, e dificil să găsești o explicație generală a acestui cuvânt, poate și pentru că, din perspectiva mea, libertatea e doar o iluzie, este un sentiment creat de micile făpturi omenești însetate de a deține controlul, de a conduce. Eu cred că nu putem fi niciodată liberi cu adevărat, fiind constrânși de împrejurimi. Cred că deși noi alegem, rezultatul nu ține de noi, astfel, neștiind urmarea unei decizii, putem spune că nu a fost niciodată de fapt, alegerea noastră în totalitate.

Secretul fericirii nu constă în libertate sau în a dezvălui arta deciziei corecte, ci în asumare și în renunțarea a tot ce înseamnă așteptări sau iluzii, dorințe.

Trăim pentru a experimenta și pentru a lăsa în urmă trăiri, sentimente celorlalți. Suntem veșnici prin amintire.

A exista și a trăi, nu au fost niciodată  sinonime. Din frica de eșec, cauzată de dorința de control absolut, oamenii tind să trăiască într-o monotonie patetică, într-o buclă ce le crează siguranță vieții, siguranța că ei iși controlează propriul univers cu o putere pe care, inconștient, ei nici măcar nu realizează  că nu o dețin.

Astfel, ajungem să purtăm măști... măști pe care, din păcate, unii le scot doar atunci când sunt singuri și când nu mai pot împărtăși acea sclipire a privirii sincere, naturale.

De ce iubesc actorii? Pentru că multitudinea personajelor și contextelor studiate de ei îi trezește la realitate, îi face să înțeleagă cât de complicați de simpli suntem fiecare. Îi face să înțeleagă cât de asemănători suntem în interior, că suntem același conținut cu font diferit, în loc să fim același font cu conținut diferit din frica de a nu fi respinși, criticați, singuri... Ne pierdem originalitatea, ne pierdem eul, ne pierdem sclipirea din privire, ne pierdem într-o buclă de minciuni ce ne face să credem că suntem acceptați în societate.

De ce iubesc teatrul? Simplu. Pentru că te învață cum să fii tot tu în orice "rol" ai de interpretat.