Clișeul Dragostei

17

Pornesc spre casă aruncandu-mi privirea pe geamul mașinii.
Totul era schimbat,modern dar
sofisticat.

Ajunsă în dreptul vilei,ies oftand.
Aceasta casa,aceasta tara mi-a adus de multe ori ghinion.Sper să apară soare si pe strada mea.

Scot valizele si intru în casă mă uit in jur dar nu se vedea nimic să nu mai vorbim de liniștea ca de mormânt.
Vroiam să stau in compania mamei mele tot mai mult deoarece in orice moment o pot pierde,sunt conștientă însă nu vreau să cred,refuz sa nu mai trăiesc în rutina noastră.Cand eram aici in fiecare dimineață venea si mă pupa si imi aducea micul dejun la pat.
Sau imi făcea după de pui cand făceam,cand eram plecată in Roma mă suna.

Urc scările dar pe hol aud niste pași si cand mă întorc o vad.
Arată oribil,era dureros doar să o privesc,sentimentul de vinovăție se simțea tot mai tare in inima mea.
Părul ei cândva saten inchis,matasos si lucios acum era deschis parcă sters cu vre-o 2 nuante,arată bățos,uscat.
Ochii cand-va ca smaraldul acum dădeau spre albăstru.
Slabise foarte mult,hainele ei sofisticate acum erau înlocuite de un tricou simplu,pantaloni largi,si un halat mare pana in pământ.

Ochii ii simteam umezi si am pornit spre ea rapid cuprinzand-o intr-o îmbrățișare plină de căldură.

-Mamă!
O îmbrățișez si ea mă strânge cu drag inapoi.

O conduc spre o canapea si ne oprim acolo.

- Imi pare atât de rau! Trebuia să vin mai repede spun si ii cuprind mâna in a mea si lacrimile incep să curgă.

-Draga mea,sa nu mai zici asta,pentru mine a fost o admirație să iti termini studiile.Acum firma este pe mâinile cele mai bune...eu,mă bucur ca nu ai cazut in depresie si ti-ai continuat drumul dupa ce nerusinatul ala de Max te-a rănit a doua oară.După mine,nu ar trebuii să te întorci,nu vreau să îți amintești de mine așa.

Spune cu glas slăbit in timp ce imi sterge lacrimile.

-Mamă, sunt aici pentru tine si nu mai plec niciodată.O să am grijă să duc si să mentin firma cat mai sus.Si o sa gasesc un bărbat care mă iubește și o să îmi fac o familie si TU,o să fi acolo in acele momente.

Spun decisă privind-o in ochi.

Mama imi zâmbește nostalgic si dupa mă mângâie pe obraz.

-Melia,nu mai am mult de trăit.Vreau să faci toate lucrurile alea si chiar dacă nu voi fi fizic acolo voi fi cu sufletul.Să nu uiți asta:Voi fi mereu cu tine!.

O strâng în brațe ca mai apoi să se ridice si să îmi zică entuziasmată.

-Deci,am pus-o pe menajeră sa iti facă curat in cameră,si am schimbat câteva lucruri încât să nu mai fie asa adolescentin totul.

-Multumesc mamă,merg să mă schimb si revin să îți arăt câteva schițe.

- Bine,dar dacă ai ceva mai bun de facut.....

O întrerup si o pup pe obraz.

- Nu am,revin acum!

Urc in cameră mea si intru.
Pereții cândva plin de postere,poze,tablouri,schițe facute de mine cu casele visurilor mele acum sunt goi.Contrastul de mov-auriu acum este maro-alb.Mobila este schimbată,totul este diferit,la fel ca si inima mea.
Oftez adânc și mă schimb intr-un trening.Iau câteva schițe și cobor spre grădină.

Acolo la o masă era mama,pe un scaun privind absentă.
Merg usor spre ea si o îmbrățișez asa cum pot pe la spate si o pup pe obraz.
Zâmbește cald si eu mă așez pe scaun.

-Esti bine,ce sa intamplat?

-Nimic,acum arata-mi schițele.

- Bine,dacă zici tu... bun deci acestea sunt proiecte la care am lucrat foarte mult și nu le voi face publice.

-Adica vrei ca una dintre ele să fie casa ta?

- Nu,atunci o sa contribui cu soțul meu,vreau sa fie exact ca această casa,unde eu am copilărit.

-Atunci o poti avea! EU oricum nu mai am nevoie mult de ea..

Spune ea nostalgică.

- Nu! Să nu te mai aud,pur si simplu nu vreau sa accept că se va intampla ceva cu tine.

Mă prinde de mâini și mă privește in ochi,nu stiu cum se tine atât de puternică.

-Trebuie să fim realiste,constiente,asta este viața.Unii oameni mor si altii vin in locul lor.
Incepe să râdă si deja imi dau seama la ce se referă.

- Mama,ca să îți fac nepoți trebuie să am cu cine să îi fac...

A trecut si aceasta zi,am facut-o să râdă,să imi povestească multe chestii frumoase din viata ei si mă simt foarte bine aici.

Mă apuc să rezolv acele dosare si sunt putin neliniștită din faptul că mâine si multe zile de acum încolo o să mă întâlnesc cu el.

După ce termin mă duc si scot dintr-un sertar pozele,cele pe care le-am făcut atunci in parc.Imi trec vârful degetelor pe el,si niste lacrimi imi curg.Totul se simte amar cand privesc zambetele de pe fata noastra.Niste zâmbete care aveau sa fie ultimile.

Hei,un capitol mai de jale,dar calm,vor fi capitole de toate categoriile.

Oare mai există șanse pentru Max si Melia?

Mila pentru mama ei?

Revin 😘😘😘