“—PULSUL ESte acceptabil, notează, 58 de bătăI PE MINUT, începe să crească pE ZI CE TRECE. ” un timbru cavernos, masculin, se putea auzi prin abizul de nicio culoare. Vocea varia, când se putea auzi foarte bine, când se depărta tot mai tare până se stingea într-un ecou abia auzit. În rest, se putea auzi un țiuit continuu, acompaniat de niște bipăieli ascuțite, cu o frecvență constantă. După ceva timp, nimic nu se mai auzea, înafară de ecouri distante, imposibil de deslușit, iar într-un final, doar țiuieli și bipăituri enervante. Până la urmă, a început să simtă ceva ciudat. Părea un gen de durere, care l-a făcut să realizeze că era corpul lui, care acum parcă se dezmorțise dintr-o amorțeală de luni de zile. Era furnicat, înțepat din toate direcțiile, pe fiecare milimetru al pielii, parcă străpuns de cuțite. Pe lângă senzația asta oribilă, ceva îi strângea obrajii, parcă înghețându-i buzele. În încercarea de a-și deschide pleoapele, ochii i-au fost mângâiați de lumina caldă, dar pentru el a fost dureros ca o săgeată. Ăla era paradisul ? Ajunsese acolo ? Reușise ? Dar unde erau îngerii ? Unde se afla, defapt ? S-a strâmbat puțin, apoi și-a deschis pleoapele lent, clipind des . Tot ce putea vedea, era alb. O lumină albă. Din care au început să se deosebească diferite detalii.
Becul.. O bară înaltă pe care atârnau niște chestii cu fire.. Fereastra.. Pereții.. Toată încăperea era atât de albă încât ochișorii lui se simțeau torturați, iar durerea de cap se intensifica. A observat că defapt ce îi apăsa obrajii era masca de oxigen. Și-a întors privirea într-o parte și și-a observat mânuța înțepată cu perfuzii. Apoi și-a întors capul spre partea opusă, observându-și și cealaltă mânuță plină de perfuzii . Mai curios, și-a aruncat privirea prin jur și a observat aparatele la care era conectat. De unde bipăitul se auzea, reprezentându-i defapt pulsul. Pe moment nu era îndeajuns de conștient să realizeze unde se alfa și de ce, defapt, cu cât încerca să înțeleagă mai multe, cu atât devenea mai confuz și cu atât simțea că durerile se intensificau.
“—Jung Hoseok ? Te-ai trezit ?? ” o voce cavernoasă l-a scos din analizările lui, întorcându-i privirea spre cel ce intrase în încăpere. Era un bărbat îmbrăcat în halat alb.
“—Mă vezi ? ” a întrebat apropiindu-se de patul lui și arătându-i 3 degete “ Câte degete sunt aici ? ”
Hobi s-a încruntat și și-a închis ochii, refuzând să coopereze.
“—Domnule doctor ! Domnule doctor ! Veniți repede ! Aduceți asistentele, pacientul s-a trezit ! ” a strigat băiatul zbughind-o pe ușa sălii și lăsându-l singur.
Înapoi s-au întors vreo 7-8 persoane, în frunte cu doctorul, care s-a apropiat de patul lui și a început să-i vorbească .
“—Hoseok, trebuie să mă ajuți să înțeleg ceva. Poți vorbi ? ”
Roșcatul a mișcat din cap lent și aprobator, oftând, prin masca de oxigen. Îl dureau toate organele, mușchii, până și oasele.
“—Te doare ceva ? ”
Domnul doctor a primit un răspuns pozitiv, care l-a făcut să continuie cu întrebările.
“—Ce te doare ? ”
Hobi l-a privit atent o clipă, apoi și-a închis iar ochii, obosit.
“—Tot.. ” a șoptit chinuindu-se să respire, dar din vina măștii, bărbatul nu a auzit bine.
“—Poftim ? Nu am auzit . ”
Dar Hobi nu i-a mai răspuns înapoi. Era prea obosit. Îl dureau toate, se simțea de parcă murise și fusese forțat să intre iar în corp. Ceea ce era extrem de dureros.
“—Să-l lăsăm să se odihnească. E frânt. Trebuie să-i sunăm familia. ”
————————————————
“—E o minune că s-a trezit, eram pe cale să renunțăm, sincer vă spun. Chiar ne pare atât de bine că într-un final a deschis ochii. ”
“—Doamne, pot să-l văd ? ” a întrebat mama lui, prinzându-se de păr, disperată.
“—Deocamdată e obosit. Nu vreau să-l forțăm foarte mult, e în dezavantajul lui. În schimb puteți să-l supravegheați de la distanță. ”
“—Desigur. Vreau măcar să-l văd ! ”
Bărbatul i-a luat pe toți după el într-o altă încăpere de unde puteau privi prin geamul gros, în camera unde era Hoseok, conectat la diferite aparate, pe patul alb. Mama lui a izbucnit în lacrimi, tatăl lui a rămas tăcut în încercarea de a nu-și exterioriza emoțiile, iar Taehyung și Jungkook priveau la fel de tăcuți, afectați de imaginea respectivă.
“—Domnule doctor, puteți veni puțin ? ” a fost chemat de unul din asistenți, iar el a luat-o pe urmele lui.
Când a intrat în cameră, Hoseok era treaz, privind prin jur, confuz.
“—Mă tem că sunt câteva probleme .. ”
“—Cum ar fi ? ”
“—Este foarte confuz. ”
Bărbatul s-a apropiat de patul lui și l-a privit în ochi.
“—Hobi, uită-te la mine. ” i-a cerut pe un ton impunător “Îmi poți spune și mie câți ani ai ? ”
Pauză. Nu a primit niciun răspuns la întrebarea aceea. Hoseok părea să calculeze ceva, dar era imposibil să-și solicite în acele momente creierul pentru astfel de lucruri.
“—Cum o cheamă pe mama ta ? ”
Din păcate nici aici nu a primit vreun răspuns. Au urmat alte întrebări, în ce zi sunt, câți ani au părinții lui, în ce oraș se afla, la niciuna nu știa să răspundă ori părea să refuze.
“—Ok, nu vă îngrijorați. Posibil să aibă o amnezie de moment, din vina dozei de sertralină și a antidotului. Ce am făcut noi a fost să ne jucăm puțin cu sistemul lui nervos și automat, funcțiile creierului. Memoria e una din cele mai importante, e probabil să-i fi fost puțin afectată. Dar nu e ceva atât de grav, cel puțin dacă nu va dura mai mult de 2-3 zile. Mergi și spune-i familiei, eu mă duc la alt pacient. ”
“—Bine. ”
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"ne am jucat cu creierul lui" )))
știu că n-are legătură dar admirați freza fainoșagă pe care o are kookie.
