“ Ultimul lucru la care am fost vreodată bun a fost să te iubesc pe tine . ”
Când Taehyung a ajuns în fața casei lui Hobi, gâfâind din toți rărunchii, primul lui gest a fost să bată la ușă, uitând de ce îi spusese mama lui Hoseok. Dar nu a răspuns nimeni. Așadar, a intrat ușurel înăuntru și a privit prin jur, tăcut. Televizorul era stins, iar în casă o liniște ca de morgă se lăsase. A urcat sus, la etaj, începând să caute prin camere pentru a-l găsi pe roșcat și chemându-l. În cele din urmă l-a găsit în dormitorul lui, stând cu spatele la ușă, pe patul moale, într-o manieră cam ciudată. Nici măcar nu era descălțat, părea că adormise așa, din vina oboselii.
Șatenul a expirat ușurat, s-a apropiat și l-a învelit, ieșind apoi și dând să-i scrie mamei sale un mesaj, pentru a o liniști. Dacă ceva nu i-ar fi atras atenția, venind de la baie. Se auzea un sunet ciudat. S-a dus la baie si a vazut robinetul deschis.
“—Ce naibii.. ” și-a spus în gând apropiindu-se pentru a închide robinetul. Atunci a observat tubulețul gol, de pe gresie și celelalte pastile căzute pe jos. S-a aplecat și a citit ce era scris pe tub. Atunci a înțeles ce posibil se întâmplase.
“—Porcărie... ”
A luat-o la fugă spre dormitorul lui Hobi și a dat buzna agresiv, strigându-l. Dar băiețelul nu a răspuns. Nici măcar atunci când Taehyung s-a repezit spre el, prinzându-l și întorcându-l spre el. Prin lumina slabă i se putea observa chipul palid, umezit de transpirație iar simultan, rece. De la colțul buzelor uscate i se prelingea un lichid ciudat, transparent iar printre ele nici măcar nu i se simțea respirația.
“—Hobi ! Trezește-te ! Hobi, mă auzi ?! Hoseok ! De ce ai făcut asta, Dumnezeule ! Dumnezeule, ce fac acum.. Hobi ! ” a strigat ultima dată scuturându-l cu speranța că poate un strop de viață ar mai fi zăcut în el.
S-a ridicat apoi și a tastat numărul de urgențe, pentru a chema ambulanța. Tremura din toate încheieturile, simțea că ceda, simțea că își pierde și el la rândul lui conștința. Nici măcar nu-și putea da seama dacă acela era doar un nenorocit de coșmar din care ar fi avut să fie scos de cineva, din vina oboselii care-l adormea pe unde apuca. Acum chiar regreta tot. Ar fi trebui să-l asculte pe Jungkook și să nu se mai încăpățâneze. Sau măcar să fi încercat să înțeleagă situația mai bine.
————————————————
“—Poftim ?! ” a murmurat femeia aproape scăpând telefonul. Cât noroc că nu se afla la volan în acele clipe, altfel numai bunul Domn știa ce s-ar fi putut întâmpla.
“—Veniți repede.. ”
“—Ia-o spre spitalul național . ” i-a cerut doamna Jung lui Namjoon pe un glas trepidant. Ar fi vrut să plângă, dar nu putea.
După ce a închis telefonul i-a explicat tot lui Namjoon, care se chinuia să o mențină într-o stare normală, deja i se făcuse vizibil foarte rău.
Taehyung în schimb nu-și putea scoate din minte imaginea lui Hobi, pe targă, pe holul spitalului, în timp ce doctorii se chinuiau să-l "readucă la viață", spre laboratorul de toxicologie. Acum chiar că s-ar fi învinovățit pentru tot restul vieții, dacă Hobi ar fi pățit ceva.
“—Taehyung ! ” a fost strigat de Jungkook, care s-a apropiat în fugă de el. Deși mersese acasă la el pentru a dicuta după acea ceartă, nu apucaseră, deci teoretic erau tot certați. Totuși, ca întotdeauna, Jungkook continua să fie un înger și să se preocupe pentru cineva ca el care nici nu merita..
“—Unde e Hobi ? Cum se simte ? Tu cum ești ? ”
După un suspin, Taehyung a început să plângă, spre uimirea lui Jungkook. Niciodată nu-l mai văzuse atât de vulnerabil și pus la pământ.
“—Nu mai pot.. E numai vina mea.. Nu vreau să pățească ceva.. Dacă nu-l voi mai vedea niciodată și... Și... Dumnezeul meu... ” vorbea ascunzându-și chipul în palme. Jungkook l-a prins și l-a tras spre el într-o îmbrățișare strânsă, sărutându-i creștetul.
“—Nu spune asta.. Nu e vina ta. El a ales să facă asta. A fot decizia lui. Pentru că n-a mai putut lupta. ”
“—Jungkook vreau să fie un coșmar și să mă trezești tu acum din el.. Chiar vreau să fie unul.. Scoate-mă din el și spune-mi că a fost doar un coșmar.... Jur pe ce am mai sfânt, nu am vrut să se ajungă aici.. ” vocea gravă a castaniului se afunda în tricoul lui Jungkook, căruia nici nu-i păsa că îi era udată bluza, ci din contra îl strângea mai tare în brațe, suspinând și căutând putere. Voia să-i transmită iubitului o pace interioară măcar pentru moment. E tot ce-și dorea. Să-i absoarbă el toată durerea și disperarea, măcar pentru 10 minute, ca sufletul lui Taehyung să fi rămas pur și liniștit.
Măcar 10 minute.
Imediat au apărut și mama lui Hobi cu Namjoon pe urmele ei, gâfâind greu.
“—Unde îmi e copilul ? Vreau să-mi văd copilul. Acum, nu mă interesează, unde e copilașul meu, Hobi ! ”
Spunea în timp ce se lupta cu asistentele să intre în următorul coridor, unde era interzis.
“—Ne pare rău, dar nu puteți intra acolo. ”
“—Ce vă pare rău ? Vă pare rău ? Voi nu aveți habar cum e să fii mamă și copilul tău să fie pe patul de spital, pe moarte ! Cum naiba să vă pară rău ?! ”
“—Doamnă Jung, vă rog . ” a intervenit Namjoon trăgând-o cu el. “ Deja e o atmosferă tensionată, nu o încărcați mai tare. Mergeți și chemați-l pe tatăl lui Hobi, trebuie să fie foarte îngrijorat . ”
“—Da, sigur. De parcă i-ar păsa. ” a spus printre lacrimi, îndepărtându-se pentru a-l suna.
“—E cam târziu. ” a spus Namjoon privindu-i pe Jungkook și Taehyung, cu mâinile în buzunar.
“—Poftim ? ”
“—În povestea asta unul a fost mai încăpățânat decât celălalt. Acum plătiți consecințele. ” a încheiat și a plecat, îndreptându-se spre ieșirea din spital, pe unde a părăsit clădirea.
Taehyung a expirat uimit, privindu-l din urmă mai uluit decât Jungkook. Aia îl lovise ca un pumn. Cu atâta degajare și indiferență, să-i spună asta, ce fel de om era ?
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
să țineți minte fraza aia, e oarecum importantă
cum vi s-a părut ultimul gest al lui namjoon ? îi dați dreptate lui taehyung ? de ce
