black on black | taegguk RO

Capitolul 31

Pentru a-l calma pe Jeongguk, Taehyung a hotărât că era mai bine să plece de la salon pentru a se liniști totul. Mâinile lor erau unite, însă Jeongguk cumva părea distras, strângându-l de degete de parcă Taehyung urma să dispară. Îl înțelegea, fiindcă trecuse și el de atâtea ori prin momente de panică, iar ceea ce simțea Jeongguk era probabil de zece ori mai puternic. Taehyung a sugerat să ia un taxi până la apartamentul lui, dar Jeongguk a negat, scuturându-și capul scurt înainte de a-l trage spre motocicleta lui. Totul începuse de la acea motocicletă dacă Taehyung se gândea mai bine. Încă avea schița ei pe o pagină din caietul lui, amintirea vocii lui Jeongguk din acea zi parând atât de îndepărtată încât simțea că trecuseră ani. Aruncând o privire spre Jeongguk, acesta scoțând a doua cască din compartimentul ei, Taehyung a realizat că se simțea așa fiindcă ajunsese să îl cunoască pe Jeongguk așa cum mulți oameni nu se cunoșteau nici după ani întregi. Un mic zâmbet i s-a întipărit pe buze, iar înainte ca Jeongguk să reacționeze, Taehyung s-a întins în față pentru a-l îmbrățișa, îngropându-și fața în umărul celuilalt. Jeongguk a părut surprins, însă l-a îmbrățișat înapoi, oftând.

—Ce ai pățit?

Taehyung era nesigur de ce ar fi trebuit să răspundă, fiindcă nu pățise nimic, doar realizase cât de norocos și fericit era că întâlnise pe cineva ca băiatul din fața lui. Îndepărtându-se, Taehyung și-a apăsat buzele pe obrazul celuilalt, apoi a zâmbit.

—Sunt doar bucuros că ți-am vazut motocicleta în acea zi.

Jeongguk a zâmbit si el, făcându-l pe Taehyung să se simtă și mai bine, fiindcă expresia sa nervoasă și agitata dispăruse, ceea ce era un lucru bun.

—Știi că atunci am aflat că tu erai perechea mea? Ți-ai scris cu linerul pe palmă și a apărut și pe palma mea. Dacă țin minte bine, încă am acel marker pe noptieră. Nu am avut niciodată curaj să ți-l dau, dar nici să îl arunc. E o amintire plăcută.

Taehyung a zâmbit, fiind oarecum trist din cauza faptului că Jeongguk știuse de atunci, însă întelegea deja de ce el nu își dorise să îi spună ca era perechea sa și se bucura că nu o făcuse, fiindcă astfel Taehyung ajunsese să îl iubească pe el, nu conceptul relației lor.

—Îl poți păstra atunci.

Jeongguk i-a oferit un zâmbet slab, întinzându-i apoi casca neagră, Taehyung luând-o cu degete încordate. Simțea o oarecare frică atunci când se uita la motocicleta de lângă ei, însă știa că Jeongguk nu era un pericol. Nu într-un mod clișeic, însă îl mai văzuse conducând și era sigur că nu era un fan al vitezelor mari sau, chiar dacă era, nu risca atunci când era cu el. Taehyung voia să creadă că Jeongguk nu risca niciodată, fiindcă nu suporta gândul de a-l pierde pe celălalt. L-a urmărit pe Jeongguk cum se urca pe motocicletă, urmându-l și el, lipindu-se de spatele lui în timp ce își apăsa palmele pe umerii săi. Nu era un drum lung, deci Taheyung nu era atât de speriat pe cât ar fi crezut. Când au pornit, a fost oarecum fascinat, fiindcă simțea aerul rece peste hainele sale și era cumva relaxant. Jeongguk conducea încet, fiind atent la împrejurimi, iar când au ajuns acesta a parcat în apropierea blocului. Coborând, Taehyung nu a fost surprins să realizeze că îi amorțiseră picioarele, clătinându-se de câteva ori înainte ca palmele lui Jeongguk să îl stabilizeze.

—Ușor, nu ești obișnuit. Mi se întâmplă și mie când merg la drumuri lungi.

Picioarele sale și-au revenit în câteva secunde, dar Jeongguk tot nu și-a retras mâna din jurul taliei sale, amândoi pornind așa către intrarea în complex. Vecinii lui Taehyung le-au zâmbit, iar el și Jeongguk au returnat gestul, fiind acum de fiecare dată împreună și fericiți când îi întâlneau. Au urcat scările în liniște, fiindcă presiunea provocată de evenimentele anterioare era încă prezentă în aer, în felul în care Jeongguk se încrunta, de parcă revedea totul din nou și din nou. Taehyung își dorea să îi atragă atenția spre altceva, însă acel ceva se afla în apartament, iar ei mai aveau de urcat câteva trepte. Când, într-un final, au ajuns, Taehyung a deschis ușa, fiind întâmpinat de imaginea celor doi câini care dormeau lângă canapea. Nu se treziseră încă, așa că i-a făcut semn lui Jeongguk să se îndrepte spre camera lui, Taehyung mișcându-se încet spre tabloul pe care îl lăsase să se usuce. L-a prins între degete, zâmbind atunci când a observat că era neatins, apoi a plecat spre camera sa, întâmpinându-l pe Jeongguk cu un zâmbet slab pe buze, tabloul fiind ascuns în spatele lui.

—Ce ai acolo?

Jeongguk rămăsese doar într-un tricou și pantaloni acum, fiind deja așezat pe pat într-o poziție confortabilă. Taehyung s-a așezat pe pat, Jeongguk ridicându-se destul de mult pentru a fi la același nivel, un mic zâmbet fiind prezent pe chipul lui.

—Ce ai acolo? A repetat, de data aceasta întinzându-și brațele pentru a-i atinge talia lui Taehyung.

Fără a putea rezista, acesta a întors tabloul pe o parte, apoi l-a adus între ei, fiind încă întors spre el, însă Jeongguk avea acum ochii concentrați pe pânza din fața lui, curiozitatea fiind vizibila în privirea sa.

—Nu e cel mai reușit, dar sunt foarte mândru de el. Cred ca ne reprezintă pe amândoi înainte sa ne găsim unul pe celălalt.

A întors tabloul, urmărind cum Jeongguk analizează fiecare detaliu, de la aripile rupte ale îngerului cu chipul său până la detaliile albe de pe ele și lacrimile din ochii lui. Părea fascinat, iar Taehyung spera că acela era un lucru bun, fiindcă nu era sigur dacă Jeongguk percepea acel tablou ca ceva semnificativ sau ca o insultă. Totuși, când acesta a împins obiectul dintre ei doar pentru a se apropia destul de mult pentru a-l săruta, Taehyung a știut că Jeongguk înțelesese mesajul pe care își dorise să îl transmită, fiindcă amândoi se îmbrățișau brusc, tabloul fiind uitat lângă ei, așezat pe așternutul alb, un contrast perfect dintre doua culori opuse.

Lângă el, Taheyung și Jeongguk au rămas îmbrățișați pentru câteva minute, poate ore, bucurându-se de prezența fiecăruia și de pacea pe care reușeau să și-o aducă unul altuia. La un moment dar Muse și Onyx au apărut în pragul ușii, privindu-i curios, iar Jeongguk a luat tabloul din pat la timp pentru a-l așeza pe noptieră, fiindcă cei doi au sărit pe saltea, ghemuindu-se lângă ei.

Taheyung iubea multe lucruri, de la animale până la artă, de la astronomie până la literatură, iar în acel moment, fiind înconjurat de desenele sale, de cei doi câini pe care îi iubea și de persoana care îi devenise cea mai dragă, în acel moment se simțea in sfârșit ca acasă. Căutase toată viața acel loc, un loc pe care nu îl regăsea în casa părintească sau în apartamentul lui gol, fiindcă ceea ce simțea, ceea ce găsise, nu era un loc, o clădire, ci un sentiment de căldură pe care nu îl putea descrie.

Era în sfârșit acasă și nu voia să mai plece.

•

Dacă vă întrebați de ce numele meu e pe watt HIRAE , hiraeth înseamnă in engleză "dor de acasă". Cumva mă regăsesc în ultimul paragraf. Îmi ador familia, fiindcă suntem uniți si, da, mă simt ca acasă aici, însă mereu am căutat un alt sentiment pe care încă nu l-am găsit.

Sper totuși ca intr-o zi sa pot ajunge acasă.

Melodia este o sursa de inspirație.

When I see your light shine, I know I'm home

"Când te văd strălucind, știu că sunt acasă."

Mă simt foarte epuizată zilele astea și vreau să scriu doar lucruri triste, deci doar asta voi scrie.