black on black | taegguk RO

Capitolul 20

Așa cum promisese, Taehyung chiar l-a vizitat pe Jimin după ce a plecat, nefiind surprins să îl găsească pe canapeaua din sufrageria lui, o cană de cafea între degete în timp ce ochii lui roși urmăreau un film difuzat pe ecranul laptopului său. Jimin nu a foat surprins când Taehyung a intrat în apartament cu brațele pline din cauza unor caserole cu mâncare proaspătă, fiindcă ei doi deja erau obișnuiți să aibă grijă unul de celălalt în momente grele. Taehyung i-a zâmbit, așezând imediat caserolele în fața lui, înainte de a pleca spre bucătărie pentru a lua farfurii și ustensile. Când s-a întors, a chicotit, fiindcă Jimin arăta pur și simplu oribil, dar adorabil în același timp.

—Credeam că eu mă simt rău.

Prietenul lui i-a scos limba, întinzându-se pentru a-și lua farfuria în brațe, iar Taehyung a zâmbit. Zâmbea mai des în ultimul timp, dar nu putea spune că era total fericit. Jimin probabil a observat schimbarea lui, fiindcă și-a înclinat capul întrebător.

—Te simți bine?

Taehyung și-a scuturat capul, aprobând în timp ce mușca dintr-o bucată de carne, însă Jimin îl cunoștea destul de bine pentru a ști când mințea, iar Taehyung, ei bine, mințea cam des. Prietenul lui a oftat, așezându-și farfuria înapoi pe masă, apoi i-a făcut semn lui Taehyung să vină lângă el pe canapea, ceea ce a și făcut, ridicându-se și mergând cu pași mici pentru a se așeza lângă persoana care îi fusese alături în cele mai dificile momente. Între el și Jimin era o legătură care nu putea fi descrisă, fiindcă ei doi se bazau unul pe celălalt. Prietenul lui i-a făcut loc sub pătura care îi acoperea genunchii, iar Taehyung s-a ghemuit acolo, continuând să mănânce în liniște până când Jimin a hotărât să vorbească.

—E în regulă dacă nu vrei să îmi spui, dar simt că e legat de Jeongguk, nu-i așa?

Taehyung nu era sigur dacă starea lui era așa deplorabilă din cauza lui Jeongguk, a singurătății sale, a perechii care îl refuzase sau, ceva nou, a ofertei pe care o refuzase în urmă cu puțin timp, dar certa era că nu îi putea ascunde nimic lui Jimin.

—Simt că tot ce fac e greșit. Știu că suntem doar prieteni, dar el are o pereche și pare că nu îi pasă deloc de el. Nu, nu pot să îl înțeleg, știi? Să ai norocul de a avea o pereche, dar să o refuzi?

Respirația lui Jimin s-a tăiat pentru câteva secunde, fiindcă Taehyung avea dreptate. Era ilogic ceea ce făcea Jeongguk, dar Taehyung nu era conștient se in detaliu important. Jeongguk îl refuzase ca și pereche a sa, dar îl acceptase în schimb ca persoană din cauza sufletului său. Totuși, Jimin nu a putut să nu îl înjure pe Jeongguk în gând de câteva ori înainte de a se întoarce spre Taehyung. Nici nu știa ce sfaturi să îi dea prietenului său. Să îi scrie din nou perechii sale? Nu. Să îl accepte pe Jeongguk? În niciun caz. Jimin a tras aer în piept, apoi și-a înfășurat brațele în jurul corpului fragil de lângă el, fiindu-i frică pentru câteva secunde că acesta s-ar putea sparge. Așa cum făcuse de atâtea ori în trecut. Jimin nu știa de câte ori se mai puteau lipi părțile lui Taehyung, însă ceva din interiorul lui îi spunea că nu de multe. Dacă Taehyung se spărgea din nou, dacă trecea din nou printr-o traumă, Jimin nu știa ce se putea întâmpla cu el sau dacă băiatul se putea repara singur din noi.

—De ce nu încerci să te distragi de la totul? Pictează sau fă ceva ce îți place. Ar trebui să te înscrii la un colegiu așa cum ți-am zis, ți-ar fi ocupat tot timpul și nu ai mai fi avut timp să fii trist.

Taehyung a chicotit din cauza vorbelor lui, dar Jimin știa că totul era o mască. Nu era sigur că prietenul lui fusese vreodată cu adevărat fericit, iar acea realizare îi spărgea inima în bucăți de fiecare dată. Băiatul s-a foit în brațele lui, iar Jimin i-a dat voie să se așeze mai comod.