Imperiul stelei însângerate

Epilog

     Mormântul Regilor fusese locul în care au murit îngerii. Și avea, acum, să devină locul în care unul dintre ei revenea la viață.

    Membrii Consiliului Coroanei rămăseseră în urmă, în lăcașul dintre cer și pământ, unde Iadul sclipea blând deasupra. Niciunul dintre ei nu era surprins. Membrii Consiliului Coroanei aveau, probabil, să fie ultimii rămași în picioare, când toate acestea se vor fi terminat. Din atâția câți fuseseră, supraviețuiseră doar o duzină de oameni. Unii își doreau nemurire, alții își doreau să fi fost deja morți.

    Iar câțiva dintre ei își dăduseră seama că, moarte, viață, cu adevărat nu mai conta. Deja își câștigaseră eternitatea, căci aveau să rămână în istorie, și nu pentru asta făcuseră totul? Atâția oameni spun că vor să lase ceva în urmă, dar numai câțiva au curajul să înțeleagă care e prețul. Să faci ceva atât de teribil, atât de măreț și de înfiorător, încât nimeni nu te va uita vreodată.

    Și chiar și mai puțini au curajul să-l plătească.

    Tânărul spion crezuse că era unul dintre ei. Pentru că își dorea măreția și măreția era adesea a celor ce mint și se strecoară, căci ei trăiesc cel mai mult. Acum, însă, ținând sticluța aceea blestemată în mână, privind grozăvia de mașinărie ce plutea în iazul de sânge și privind reflecția propriului chip, se întrebă— cine erau ei să se joace cu astfel de forțe?

    Faust Argenthaal fusese un nebun și nimeni în afară de susținătorii lui înfocați nu spusese vreodată că ar fi fost mai bine să fi rămas în viață. Faust Argenthaal fusese absolut delirant dacă crezuse că o ființă umană ar fi trebuit vreodată să se apropie de așa ceva. Era o blasfemie și era evident: Lumea de Jos avea să moară.

    — Sunteți sigur că e bine să facem asta, fără formula pentru Hirata? îl întrebă el pe Lordul Sfyx, Lordul Muzicant, cel datorită căruia ajunsese să fie implicat în toate acestea. Îi cântase, dar fusese un altfel de cântec: unul al gloriei și bogăției și justiției. Justiție care, își dăduse seama mai târziu tânărul, era relativă. Oamenii pe care el îi iubea, oamenii din Rebeliune l-ar fi detestat, dacă i-ar fi știut identitatea. Ei n-ar fi înțeles niciodată.

    Dar oare el mai voia să înțeleagă? Așa cum mulți oameni au, spionul avusese mereu o siguranță că avea să moară prematur, înainte să apuce să vadă cum se sfârșesc toate acestea. Deci oare chiar se meritau, toate minciunile, toate secretele?

    — Normal că e bine, râse Sfyx și se desfătă privind monstruozitatea pe care o creaseră, de parcă era ceva frumos, ceva îmbătător. Proiectul lor, ani întregi de muncă, totul se rezuma la asta. Theoden Havill a fost un idiot că nu ne-a oferit formula, continuă el. Va vedea că putem triumfa și fără. Și va regreta. Va regreta că s-a ridicat vreodată împotriva destinului nostru.

    Era discursul unui prost. Discursul unui nebun. Rebelul tăcu și privi în jos, în continuare incapabil să-și dezlipească ochii de reflexia propriului chip în sânge.

    Nobilul îngenunche pentru o ultimă oară în fața iazului în care se prăbușea cascada de sânge. Mângâie blând, cu vârful degetelor, obrazul îngerului său contrafăcut. Îngerului său cu oase de demon și legături de metal. Îngerului său ce nu avea să fie înger până când tânărul nu îi ducea la buze sticluța aia nenorocită. Nu era încă gata, desigur, mai erau câteva retușuri. Nu avea piele. Organele și carnea îi fuseseră furate de la oameni proaspăt uciși, dar încă nu fuseseră toate testate, în relație cu inima lui antică, dezgropată din Catacombele australe.

    Cele mai teribile, însă, erau aripile lui. Bestii lungi, cu pene zvelte și late ca de vultur, cafenii și albe și negre și zdrențuite. Aripi dublate, căci o singură pereche nu ar fi fost destul să-l înalțe, așa că întrețesuseră două, ambele dislocate din așezăminte ce nu mai fuseseră atinse de om de sute de ani, ce nu ar mai fi trebuit să fie atinse.

    Flamai Omnia nu era doar un monstru. Fusese creat să fie și uman, de aceea era chiar și mai înfricoșător.

    Iar Hirata, ceea ce ținea tânărul spion între degetele albite, era echilibrul. Rămășițele unui suflet de înger, ce aveau să dea viață scheletului demonic. Îngerii fuseseră mereu sălbatici, iar demonii erau mai ascultători, mai buni la urmat ordinele. Fizic, poate că Flamai Omnia avea să urmeze mereu ordinele Consiliului, dar voința lui era mai periculoasă decât orice.

    Fără formula Hiratei, doar ghiceau. Prea mult sau prea puțin ar fi fost letal, și nici nu ar fi avut cum să știe dacă funcționase, până când îngerul lor de metal nu se trezea.

    — Haide, îl îndemnă Sfyx. Dă-i drumul.

    Privirea spionului tremură, nesigură, asupra lacului de sânge, înainte să se întoarcă către nobil.

    — Cum știu dacă e bine? întrebă el, ezitant, lăsând îndoielile să i se strecoare în voce.

    — Bine? pufni Lordul, râzând aproape prea euforic, de parcă ceea ce spusese tânărul era strigător la cer. Mai există așa ceva acum? Mai contează? Vom trăi pe vecie!

    Teama și urletul propriei minți înghiți vocea bărbatului, care păși în spate. Înfricoșat, cu întreg trupul implorându-l să fugă, spionul rămase singur în fața îngerului aproape-viu. Totul îi părea o farsă morbidă, un vis febril, căci până și aerul din jurul fiarei era altfel: aproape, într-un fel, înghețat. Timpul se derula psihedelic pe clape de pian, tresăltând aiurea și luând-o de la început fără noimă. I se părea că văzuse soarele coborând după munți de mai multe ori.

    Înghiți în sec și strânse din dinți. Cu mâini tremurânde, se aplecă și deșurubă capacul, privind înfiorat către scânteia dantelată de lumină neagră, fabuloasă, interzisă și șopotitoare de la fundul sticluței. O furaseră din râul Maìti, râul—sinucidere, râul de acid — o frântură de suflet pur, nemilos și zbuciumat de înger.

    Spionul îngenunche la marginea micului iaz, iaz care avea mai mult forma unui coșciug, către trupul care plutea, în ciuda greutății sale covârșitoare. Îi strecură pe buzele furate capătul cristalin și rece al sticluței și lăsă Hirata să îi alunece pe limbă, pulsând ca o bătaie de inimă.

    Tensiunea ardea în aer. Rebelul rămase în loc și se așteptă la un cutremur, la o flacără, la un sfârșit de lume. În schimb, însă, cadavrul pur și simplu se scufundă, fără să facă vreun zgomot.

     Confuzia și neliniștea îi cuprinse pe Dinastici, dar Sfyx le strigă să nu se miște. Să aștepte, exact acolo unde erau, așa că au așteptat minute în șir, până când nu mai era nimic de sperat.

    Tânărul se pregătea să se ridice, gândindu-se că eșuaseră. Ușurat la gândul că eșuaseră. Însă, cu colțul ochiului, observă ceva, ceva ce îi împresură trupul de fiori și îi făcu părul să se ridice pe brațe. De dincolo de perdeaua stacojie, oglinda apei începuse să tremure. Tulbure. Din ce în ce mai tulbure.

    Tăcerea urla, în așteptare, în groază, în imortalitate. Fiecare suflet suspendat în cer înghețase, fiecare inimă se oprise din a bătea în acea ultimă secundă, înainte ca iadul să reînvie, ca raiul să își întâmpine diavolii și să le râdă în față.

    Cascada de sânge explodă. Mii de scântei întunecate au zburat către cer, orbite și dezintegrate de lumina ce zgudui întreaga lume, sfâșiind abisul în bucăți. Imens, cosmic, el păși pe pământ, însângerat, prăbușit din ceruri și îmbrăcat în coșmar. Era istoria născându-se din nou, era căderea primului zeu și încoronarea primului demon. Ochii lui erau flăcări de iad și înec în Eden și prăbușire de galaxii și, cerule, spuseseră că aveau să fie uman!...

    Creatura din fața lor era un titan. Și când își întinse aripile, cu aurul sângerând din piept și din inima proaspăt trezită, cuprinse între ele tot universul lor mic, speriat, tremurând. Sfâșie aerul și sfărmă piscuri de parcă erau nimic, viu, viu, viu, nesfârșit.

    Și se înălță în aer, cu fruntea spre infinit, cu libertatea în aripi și-n plămâni, cu trupul—săgeată și frumusețe crudă, nemiloasă și animalică, ascuțită și lipsită de umanitate. Cerul era prea strâmt pentru el, cerul îi părea mic copil, un neajuns, un egal sau chiar mai puțin. Atunci, deveni evident pentru toți. El avea să fie distrugătorul de regate. El avea să fie furia armatelor, furia Imperiului Umbrelor, și cel ce îl controla, ei bine, avea să controleze întreaga lume.

    Flamai Omnia trăia. Flamai Omnia nu avea să moară vreodată.