Imperiul stelei însângerate

23- Căderea celor nesfârșiți

     Aidan călători alături de Arsace, în trăsura ei, către Mormântul Regilor. Aceasta anunțase că îl considera un oaspete regal, inofensiv. Îmblânzit, aproape. Printre toate mătăsurile și pernele groase, Aidan se simțea rupt de sine, nenatural. Ultima oară când se aflase în preajma unui asemenea lux orbitor, sufocant, fusese o complet altă persoană. Lumina și aurul erau gazde reci și neiertătoare.

    Între timp, companioana lui, încă total șocată și cutremurată de turnura dezastruoasă pe care o luaseră evenimentele, călărea alături de gardieni și de alaiul de curteni, în urma trăsurilor nobililor. Refuzase să li se alăture, după cum sugerase Arsace, cu o scânteie malițioasă în ochi. Consilierii o priviseră așa cum lupii privesc o oaie încolțită; era de parcă știau că ceva era putred în legătură cu tânăra femeie, fără ca măcar să fi fost de față la audiență.

    Sau poate că știau deja totul, și Lyre era într-adevăr privită din toate direcțiile. Cel puțin, așa se simțea. Ar fi vrut să se facă ghem și să dispară într-o gaură de vid, scrutată de ochii ascuțiți și încruntați de rânjete batjocoritoare ai gardienilor.

    În cabina lui, Aidan începuse deja să transpire, trupul fiindu-i cutremurat de frisoane anticlimatice. Fiecare clipă alături de Arsace devenea prea mult. Și nu era numai tensiunea dintre ei doi, ci și ceea ce vedea, de fiecare dată când închidea ochii.

    Sângele ei, mânjind pernele aurii. Măruntaiele pictând o imagine grotească pe fereastră. Inima ei, în palma lui, vie, pulsândă, roz și lipicioasă și umană. Trupu-i de copilă, alb ca de marmură, cu ochii scoși, cu unghiile smulse, cu pieptul despicat, așa cum o văzuse pe Ilvarre, în acele clipe de coșmar. Șoapta din minte îl îndemna să muște. Îl îndemna să lovească. Îl îndemna să o apuce de păr, să îi trântească capul de fereastră, urlând feroce și animalic și să îi frângă gâtul subțire ca pe o rămurică, între propriile—

    Arsace stătea liniștită, bălăngănindu-și inocent și lipsit de griji picioarele de marginea banchetei, zâmbind ușor. Parcă făcându-i în ciudă. Parcă știind ce tenebră și ce imposibilitate era în gândurile lui Aidan. Deși era imposibil.

    — Vrei niște ceai? sparse ea tăcerea.

    Aidan clipi des, abia amintindu-și unde se afla, abia reușind să desprindă adevărul de vis— liniile erau atât de încurcate...

    Sora lui îl privea insistent, așteptând un răspuns.

    — Nu, mulțumesc, răspunse el scurt, abia forțându-se să scuipe ultimul cuvânt.

    — Ei, haide, nu fi așa bosumflat, se plânse Arsace, aplecându-se către fratele ei. Dacă tot vei sta cu mine la Curte, va trebui să ne înțelegem cumva.

    Având în vedere cât de rapid și incontrolabil i se schimbau stările, Aidan se îndoia puternic. Cum ar putea să conviețuiască cu cineva care amenința tot ceea ce iubea pe lume și toată munca lui?

    — Numai pentru că te voi ajuta, nu înseamnă că trebuie să te și sufăr, spuse el rece.

    — Mă gândeam eu, oftă ea, apoi continuă cu o tresărire, ca din impuls: E degeaba tot ce faci, știi, ridică ea din umeri. Lyre Hayward va muri oricum. Clipi des, privindu-l cu deschidere și surprindere în ochi. Așa că, înveselește-te!

    Chicoti și sorbi din ceaiul ei floral.

    — Nu cred un cuvânt din ceea ce spui, zise Aidan, refuzând să se lase pradă furtunii de emoții și temeri ce îi se zbătea să cuprindă sufletul.

    — Nu trebuie să crezi, ci doar să aștepți. Vei afla în curând cât de serios vorbesc, răspunse Arsace, calmă și zâmbitoare.

    Aidan nu mai spuse nimic. Nu mai putea spune nimic, pentru că nu voia să știe. Nu voia să știe pentru ce își dăruise libertatea. Nu voia să știe nimic din ce avea să urmeze. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul chiar în acea clipă, înainte ca totul să înceapă, înainte să ajungă la Mormântul Regilor.