Imperiul stelei însângerate

25- Împreună întru moarte

     Imperiul de Miazănoapte nu fusese niciodată atât de aproape de prăbușire. Chiar și atunci când nu aveau nimic, chiar și atunci când nu erau decât o mână de oameni, fuseseră cel mai bine păstrat secret de dincolo de graniță.

    Acum, două Imperii, mai exact întregul continent, știau despre existența lor. Și, mai mult, erau învinovățiți pentru un război în care nu doriseră niciun fel de implicare. Era straniu cum ani de muncă, nenumărate ore de strategie, sacrificii după sacrificii, toate putuseră fi anulate în numai câteva clipe.

    Și nimeni nu înțelegea de ce. Nimeni nu înțelegea care era legătura dintre Aidan și Asasinul Roșu și cum de, în loc să fie cunoscuți de Imperii ca și ceea ce erau, războinici ai libertății, erau încoronați cu deviza ei, deviza Ucigașei de Regi.

    Iar acolo unde exista incertitudine, exista haos. Aidan încerca din răsputeri să îi calmeze, dar era rupt între două extreme, în mod constant: nu știa dacă să tacă din respect pentru secretul lui Lyre sau dacă să spună totul, la gândul că, probabil, avea să piardă toată încrederea poporului.

    Dar haosul nu venea doar din afară, lovind în valuri zidurile Curții de Miazănoapte. Ci se regăsea și înăuntru, în fiecare suflet, dar mai ales în cel negru și nenorocit, cu margini rupte, al lui Annelyn Belvarre.

    Odată cu teroarea și războiul și fatidicele dezlănțuiri, întunericul ei atinsese o nouă culme. Annelyn nu mai dormea. Nu mai mânca. Abia mai reușea să vorbească cu Darius, Jill și Aidan— nimeni nu observase însă felul în care pielea i se uscase și i se umpluse de cicatrici, ori durerea din fiecare cuvânt, ori coșmarurile și cadavrele din ochii ei de obisidian.

    De zile întregi, nu făcea decât să numere secundele până la următoarea luptă. Până când demonul avea să îi răzbată iar de sub piele, până când avea să se zvârcolească iar zbierând și strângându-și trupul în brațe și pumni, pe podeaua băii. Devenea din ce în ce mai greu să îi spună „nu”, când de fiecare dată când privea în oglindă vedea un alt fel de monstru.

    Așa că număra secundele. Număra respirațiile. S-ar fi putut spune că își aștepta propria moarte, doar că nu era așa. Aștepta ceva mult, mult mai rău.

    În acea noapte, însă, după anunțarea războiului, Annelyn a văzut altceva în oglindă. Pe tot parcursul drumului, pe măsură ce întunericul se lăsa, tremurase și simțise cum o cuprinde. Vidul. Golul acela mare și înfiorător, frica aia atât de grotească încât s-o trimită în neexistență. Își strecurase mâinile sub bluză și își împrăștiase degetele asupra propriei pieli ca pe o hartă și ca pe coardele unei harpe.

    Și simțise. Simțise cum oasele i se arcuiau, cum îi reverberau de pe sub piele ca un strigăt într-o cavernă. Simțise sângele, sărat și metalic, pe limbă, și își mușcase adânc obrajii. Transpirația îi năvălise pe frunte și îi arsese pe spate, lăsând în urmă linii fumegânde. Venele i se umflaseră, din nou, pline de otravă neagră ca cerul nopții.

     Nu îi mai fusese frică niciodată cum îi fusese atunci. Se transforma, și nici măcar nu o mai simțea, căci nu știa unde ea se sfârșească și distrugerea începea. Se transforma, și nu avea să doară decât cu mult mai încolo, când avea să tânjească după carne și bătaie de inimă de om, și singura inimă pe care avea să o audă era a ei înșiși.

    De data aceea, însă, era blocată acolo. Alături de ei, de ceilalți rebeli, în pădure. Ea și zeci de oameni ce i-ar fi putut deveni victime. Nu se mai putea încuia înăuntrul propriei camere, zgâriind pereții cu ghearele, scriindu-și numele pe piele în cicatrici.