Imperiul stelei însângerate

11- Epistole și șobolani

    Darius îl văzuse întâia oară pe Lordul Sfyx intrând în debaraua de sub scările de marmură atunci când ducea platouri cu mâncare pentru micul dejun al Consiliului.

   A doua oară a fost când s-a întors chiar în același lor, urmând același drum, imediat după ce au terminat de mâncat. Spionul le-a urmărit cu atenție gesturile, privirile și discuțiile atât pe parcursul mesei, cât și după. Totul părea normal, aproape ca o rutină învățată pe derost. Aproape de parcă își dădeau seama că erau priviți.

    Când Sfyx se ridică, nu fu necesar să se scuze și nimeni nu îl ochi surprins când ieși din sală și se îndreptă spre scările de marmură ce coborau către Sala Tronului.

    Darius l-a privit de sus, din capul scărilor, cum dispăru dincolo de margine. Se încordă și auzi slab un bufnet aproape imperceptibil, ca sunetul unei uși. Coborî și se lipi de peretele opus scărilor, departe, lângă ușa masivă a Sălii Tronului, și se aplecă. Era o debara pentru servitori.

    Ciudat, căci el era servitor și nu văzuse pe nimeni să intre acolo vreodată. Nici nu observase ușa până atunci, atât de bine ascunsă în întuneric, dar asta poate era și pentru că rareori pășise în holul acela. Holul Gheenei, așa îi spuneau servitorii. De obicei, una dintre cei mai vechi lucrători era cea care servea Consiliul și traversa Gheena. Însă Darius îi promisese că avea să se ocupe de îndatoririle ei timp de două zile, dacă îi oferea lui onoarea de a purta platourile de argint în acea dimineață.

    Și totuși, nu se simțea onorat. Pentru orice Intradinastic care ar fi ajuns, lovit de noroc, pe acolo, sentimentul nu ar fi fost de onoare. Era unul dintre puținii oameni din istorie, veniți din Lumea de Jos, care pășiseră vreodată în holul acela, atât de aproape de Tronul Umbrelor.

    Energia întregului loc era sufocantă și electrică. Era o tăcere de ruină, anacronică și delăsătoare. Ca și cum aerul trăgea de el în sus și-n toate părțile și voia să îi schimbe natura, să îl facă mai negru și mai scânteietor și mai puțin înfricoșat.

    Abia apucă să vadă cu colțul ochiului o fulgerătură argintie, înainte să se simtă țintuit. Înghiți în sec, împietrit de panică, și pielea gâtului îi atinse marginea ascuțită ca un colț de lume a unui pumnal. Buzele i s-au strâmbat și închise strâns din ochi. Nu mai avea loc să respire. Nu mai putea să se clintească, era strâns din spate și lipit de perete și unghiile cuiva erau înfipte până la sânge în pielea brațului lui.

    Când cuteză să deschidă ochii și să privească în jos, văzu doar lucirea de stea topită și semilună a lamei. Pâlpâia, aluneca, îi făcea cu ochiul. Brațul care îl ținea era dureros de alb și subțire, iar când realizarea îl lovi pe Darius, lumea i se frânse la picioare. Ziua se făcu neagră și totul dispăru, totul se terminase. Își mușcă buza până la sânge și încercă să își oprească trupul din a tremura convulsiv.

    Auzi un sâsâit ușor, dulce în ureche. Fata mică și cumințică din spatele lui îi spunea să tacă. Prezența aia era purpurie și ispititoare așa cum numai întunericul era. Îi trezi fiori și îi încărcă trupul cu o energie pe care nu putea să o ducă. Știa că dacă ar fi atins-o, probabil s-ar fi prăbușit sub acea presiune.

    Știa cine era în spatele lui. Știa al cui era coșmarul în care pășise.

    Pe obrazul lui tremură umbra unei voci ca un cântec de leagăn.

    — Știu cine te-a trimis. Știu ce vrei să faci. Nu vei pleca niciodată de aici.

    Cu coada ochiului, întâlni privirea de gheață a lui Arsace Argenthaal. Sângele îi îngheță în vene. Nici nu o văzuse intrând, nici nu o auzise pășind alături de el. Era o ființă supranaturală, subțire ca noaptea.