Imperiul stelei însângerate

7- O cioară e pentru durere

    De vreo câteva ori pe săptămână, Arsace avea vise care se repetă.
Câteodată, visa că se cocoța pe marginea balconului, se arunca și se făcea pasăre. Aripile ei se împiedicau de aer până jos, jos, jos. Se mototolea și lăsa brumă în urmă și își scuipa plămânii, centimetru cu centimetru.

    Era un fel de ciudățenie cu cocoașă și cineva o lua în clește și o diseca ușor și cu grație. Grația conta, căci nu prea are importanță ce faci, atâta timp cât o faci frumos.

     Când Arsace era lângă Vix, de obicei trupul băiatului îi absorbea toate visele. Gândurile ei se pierdeau undeva între buclele lui de copil, și dacă erau prea urâte se făceau gândaci, mergeau pe sub unghii și pe pereți. De ce visa iar? Vixan era hoțul ei de ciori. Vixan îi explica ce înseamnă fiecare vedenie, îi spunea cu cuvinte deștepte despre simbolistică și alte lucruri literare citite în cărțile părinților lui. Părinții lui aveau câte o carte despre orice.

    Acum Vixan se foise în pat vreo două minute, înainte să se ridice. Acum nu îi mai păsa de visele lui Arsace, poate pentru că aceasta i se destăinuise, iar secretele ei erau prea mult ca să poată fi suportate de către altcineva. Erau prea mult ca să fie spuse.

     Arsace se întoarse pe partea cealaltă și mai visă încă ceva.

     Și Annelyn avea o noapte frumoasă. Ochii i se zbăteau în orbite și transpira. Își simțea fiecare venă pulsând de parcă trupul ei era în întregime umplut cu viermi. Mai că îi auzea. Mai că îi vedea mișcându-se.

     Simți o durere sfâșietoare în pântec. Își înfipse unghiile în cearșaful de pânză albă, respirând greu. Ceva, era ceva in trupul ei, ceva șerpuind sub piele ce încerca să iasă. Își înfipse dinții în buză. Nu din nou, nu și de data asta...

     Ceva zgârie interiorul peretelui abdomenului ei. O picătură de sânge i se prelinse cumințică pe bărbie și căzu pe pernă. Un fel de gheară, un fel de deget murdar și reavăn i se înfipse în pântec. Scobi febril, sfâșiind prin pielea ei, încercând să iasă. Ochii aproape i-au căzut peste cap.

    Trupul lui Annelyn era disecat, era rupt, din interior. Înghițise un ghem de întuneric iar acum crescuse în ea. Își aminti cum sângerase în acea zi, în care își pierduse copilul, și sângeră din nou. Își zdrobi încheieturile una în cealaltă, ca să nu urle. Mușchii îi erau încordați dincolo de orice posibilitate trupul ei ar fi putut oferi.

   Printre țesuturile sfârtecate, un deget se strecoară afară din trupul ei. Pieptul lui Annelyn se frânge, ea urlă, urlă până când îi ies sânge și sunete și pe gură, și pe nas, și pe urechi. Coloana vertebrală i se segmentează, simte cum oasele se ciocnesc și se sfarmă unul de celălalt.

    Se uită în jos, și mâinile îi sângerează. Nu îndrăznește să se uite mai jos de atât. Nu își poate privi propriu trup, ci doar să simtă cum durerea e așa puternică încât îi spintecă craniul și îi seceră respirația.

    Un al doilea deget îi sparse stomacul. E o mână. O simte din trahee până în stomac, e de parcă trupul ei se scuipă pe el însuși, o scuipă pe ea. Se săturase de acel suflet. De ce naiba nu moare odată?

    Nu își dă seama dacă abia răsuflă sau dacă țipătul auzit din depărtare e al ei. Nu își dă seama dacă a murit deja sau trăiește mai mult ca niciodată. Durerea asta e prea mare ca să existe. E prea mare ca să fie percepută uman și cel mai groaznic dintre toate e că trebuie să rămână în viață, trebuie să suporte, nu poate să moară. În nopțile acestea, ea nu moare niciodată.

    Cu o ultimă sfâșietură, mâna se târî afară din trupul ei. Cumva, când degetele au atins pielea ei zdrențuită și însângerată, a durut mai mult decât tot ce a fost până atunci.