Imperiul stelei însângerate

20- Botezat în sânge

      Aidan încă își amintea. Ecoul fiecărei lovituri, aprigă și înflăcărată în urechi ca sunetul unei tobe. Metal pe metal pe piele. Pumni peste pumni peste sânge. Un ritm cadențat, un dans, un cântec, un lucru visceral și urât.

    Își amintea sângele. În ochi. În păr. În urechi, în gât, în gură. I se păruse, la un moment dat, că se golise de tot. Că nu mai exista nicio picătură în venele lui. Că se scursese tot pe podea, căci Doamne, vedea sângele pe podea, și era atât de mult, atât de înnebunitor de mult... Vedea prin el un fel de reflecție a lumii. Își vedea propriii ochi licărind de spaimă. Își vedea hainele jupuite. Vedea lanțurile. Asta până când nu mai văzu nimic.

    Când se trezi, clipi des, încercând să risipească sângele uscat de pe pleoape. Primul lucru pe care-l observă era că lanțurile grele nu dispăruseră. În schimb, îl țineau atârnat de tavan, cu picioarele târșâite de podea, amorțite, mușcând din pielea fragilă a încheieturilor lui. Mâinile țintuite deasupra capului. Pieptul sfâșiat de zgârieturi lungi.

    Ridică capul și văzu făclia de pe tavan. Simpla mișcare îi făcu întregul trup să țipe și un scâncet să îi scape dintre buze.

    Își amintea și chipul mamei lui. Strălucea în fiecare lumină aiurită și nebună care-i trecea prin față. Numai ea. Numai chipul ei. Numai argintul ochilor ei, atât de asemănători cu ai lui. Câteodată, în clipele alea de coșmar, nu îi mai vedea decât ochii, și credea că se vede pe sine.

    Își amintea și Coroana. Fierbând furioasă în colț, o umbră pe perete, un ac de cusut între coastele lui. Probabil singurul lucru care-l ținuse în viață. Ilvarre îi făcuse să-l lovească și mai tare, cu cât mai mult rezista. Dar Aidan nu putea să moară, nu cât timp Coroana era vie. Iar Coroana era acum mai vie ca oricând.

    Ea văzuse și înțelesese totul. Și știa că nu avea să fie niciodată liberă, pentru că Aidan nu îi permitea. Dar se zbătuse să îi scape de sub piele, cu cât prințul se apropia de moarte. Treptat, tiptil, pas cu pas. Șoapte, amenințări, ghicitori. Aidan nu îndrăznise să-i dea drumul. Nu voia să știe de ce fel de lucruri era capabilă. De ce fel de lucruri era el capabil.

    Și, încetul cu încetul, își mai aminti ceva. Chiar înainte să alunece în inconștiență, o auzise pe Ilvarre vorbindu-i gărzii ce fusese părtașă la tortura lui. Ușa rămăsese întredeschisă.

    — Să nu pleci din fața ușii. La un moment dat, îi vei vedea pe ceilalți rebeli îndreptându-se spre Sala Tronului. Azi e o zi importantă. Cu toții vom fi acolo.

    — Și prezența mea nu va fi necesară, Regină? întrebase bărbatul. Nu contestă ideea ei de a îi aduna pe toți în același loc și nu pretinse să afle care era scopul. Fusese învățat să nu se îndoiască de nimic din gura Reginei Flăcării și de tot ce spun ceilalți.

    — Ba da. Vei schimba tura cu primul gardian care se va întoarce.

    Tonul ei deveni atunci întunecat, scânteind ca o lamă și ca o lună acoperită de penumbră.

    — S-ar putea să arate puțin diferit când îl vei vedea. Să nu te temi de chipul lui.

    Supusul doar aprobă din cap. Fața lui nu era făcută pentru vreun lucru uman asemenea fricii. Era plină de cusături adânci, cu un ochi de cristal negru, care adesea devenea furtunos și fumuriu din motive pe care Aidan nu le înțelegea. Ilvarre abia apoi observă că nu închisese complet ușa, și aruncă o privire îndoielnică înăuntru. Prințul se prefăcu leșinat.

    Apoi plecară, iar Aidan leșină de-adevăratelea. Dar ce conta era că îi auzise. Nu era mult, dar era destul. Destul încât să își facă o idee. Destul încât să formuleze un plan.