Imperiul stelei însângerate

16- Cântec de leagăn Afroditei

     Adevăratul nume al Vilerrei era Ilvarre Argenthaal. Era destul de simplu, logic chiar. La fel ca toate dezvăluirile acelei nopți.

    Dezgolită ca o ruină, hălăduind prin pădure, ținându-și sufletul între degetele murdare, Lyre își aminti. Își aminti de unde știa rima ciorilor. Ilvarre obișnuia să le-o cânte ca să adoarmă. Ei și lui Arsace.

    O cunoscuse. Lyre încă nu era capabilă să își dea seama de gravitatea tuturor faptelor. Arsace Argenthaal îi fusese ca o soră. Lyre îi ucisese tatăl. Îl ucisese pe tatăl lui Aidan. De ce?

    Cu chipul înfierbântat și gâtlejul înroșit de urmele pumnalului, se sprijini de un copac și se întinse. Rădăcinile îi împungeau și învinețeau coastele, părul îi era ud și i se lipea de piele ca niște alge negre, subțiri. Nu mai simțea, nu mai simțea nimic. Cuprinsă de fervoare și delir, cu ochii rostogoliți în fundul capului și sufletul într-un cu totul alt trup, vedea.

    Și vedea atât de multe lucruri. Își aminti iar de viziunea miresei muribunde, sufocată în noaptea propriei nunți. Își aminti că stătuse ascunsă după o perdea și privise pe furiș cum Arsace făcea acel act teribil, nici primul și nici ultimul dintr-o serie de multe. Ori atunci când desenau cu creta pe lângă grajduri și crezuse pentru prima oară că fata cu părul alb e oarbă, căci nu vede nimic de care să-i pese.

    O urâse și o iubise pe Arsace așa cum toată lumea o ura și o iubea. Când venea vorba de Înaltul Monarh, dacă o cunoșteai destul de bine, observai aceste sentimente nu puteau decât să coexiste. Continuu. Circular. Nedrept.

    Într-un moment de luciditate atipică care-i aminti că existau două rebeliuni și că totul se complicase imposibil de mult, se gândi la atacul din ziua taxelor din Treth. Mereu i se păruse un nonsens: de ce ar trimite Imperiul de Miazănoapte un ucigaș asupra surorii Prințului Aidan? Ei încercau să-i păstreze pe cât posibil integritatea. Existența a unei a doua rebeliuni, una condusă de o femeie ce tânjea după puterea pe care obișnuise să o aibă și după Asasinul pe care o furase, făcea totul să aibă sens.

    La fel și transportul de marfă ilegală pe care Jill și Jacob îl interceptaseră în pădure, chiar în primele zile în care Lyre ajunsese în Imperiul renăscut.

    Nonsensul era că totul începuse de la ea și totuși ei îi era cel mai ușor în toată situația aceasta. Lyre în sfârșit știa cine trebuia să fie. Trăise pentru a fi un monstru. Pentru a fi detestată de Imperiul Umbrelor. Care altul să fi fost scopul ei acum? Care alta să-i fie calea?

    Putea să rezolve totul, numai și numai dacă accepta ceea ce era. Ceea ce mereu fusese.

    Închise ochii, încercând să-și strecoare un zâmbet livid pe chip. Era în sfârșit bine. Conflictul care o bântuise până atunci putea să dispară. Era liber să o facă. Ea era liberă. Pentru că, dacă totul începuse cu ea, înseamnă că totul avea să se termine cu ea.

    Credea că în acel moment de realizare, în acel moment în care își dădu seama de ceea ce trebuia să facă, se cuvenea să îi fie măcar puțin frică. Însă nu simțea decât întregire, nu simțea decât oceanul deschis ca o gheară în pieptul ei, nu simțea decât înecul. Și apa îi ardea pe piele și apa era întuneric. Era lumină. Era cenușă și piatră de mormânt.

    Lyre era Asasinul Roșu și trebuia să se ridice la nivelul așteptărilor.

***

    Era deja aproape după-amiază când Lyre Hayward ajunse înapoi la Curtea de Miazănoapte. Nu reușise să adoarmă și decisese că, mai bine decât să stea pe loc, ar fi putut să pornească spre graniță. Calul ei rămăsese în urmă, la peșteră, deci nu se putea baza decât pe propria intuiție în găsirea faliilor pământului.