Imperiul stelei însângerate

12- O, tu, vast tărâm al morții

     Curtea Umbrelor era probabil unul dintre cele mai stranii locuri de pe pământ. Fiecare Curte era înfiorătoare în felul ei, dar aceasta era o ruină fără ca a fi un lucru distrus. Era întinat de prezența Asasinului Roșu, pentru că atunci când un lucru atât de atroce se întâmplă undeva, toate părțile bune sunt uitate.

    Lyre își dădu abia atunci seama că aici, chiar aici, în clădirea în care va intra ea, era și Ucigașa de Regi sau mâna ei dreaptă. Rebelii deciseseră să nu accepte mâncare decât de la Casa-goală. Totuși, simplul gând că ar fi putut să treacă pe lângă Asasin fără ca măcar să știe, pe oricare dintre acele holuri, îi făcea spatele să se cutremure în fiori și părul de pe brațe să se electrizeze.

    Castelul, sus pe un deal, înconjurat de ziduri, piețe, case, cetăți mai mici și turnuri se înălța falnic, cu cupolele și flamurile străpungând cerul. Intrarea în grădinile Regale, în mijlocul cărora trona clădirea cu multe fațete și detalii meticulos sculptate, era păzită de gardieni.

    Intrarea nu avea o poartă dublă, ceea ce era în favoarea grupului care dorea să intre cât mai curat și lipsit de suspiciuni. Metalul avea un model elegant al unor crengi înflorite, cu flori scânteietoare ce se întindeau către vârful zidurilor. Pe timpul iernii, florile de fier dispăreau, toamna se ofileau, iar primăvara erau simpli boboci.

    Florile însă arătau bolnave. Picături de sânge uscat, vechi se întăriseră pe tulpinile și petalele lor. La fel ca și acum, Arsace mereu folosea vizibilitatea porților ca să dovedească ceva, de aceea trupurile măcelărite și torturate ale trădătorilor erau înălțate. Chiar acolo unde acum cadavrele lăsate de Asasinul Roșu în urmă atingeau cerul cu mâinile întinse. Îl cuprindeau în brațe, ofrande către acel imens și ireductibil nimic.

    Era o modalitate de manifestare. Arsace Argenthaal nu era niciodată tăcută, nici măcar atunci când nu spunea nimic.

    Cei cinci își schimbaseră hainele la Casa-goală, purtând acum îmbrăcămintea semi-elegantă specifică Curții. Femeile purtau rochii ușoare ca picăturile de ploaie, iar bărbații, pantaloni puțin cam incomozi și cămăși imaculate.

     Rebelii s-au oprit lângă zidul de piatră, în afara ariei vizuale a gardienilor. Aidan se întoarse către ei.

    — În regulă. Trebuie să intrăm, iar apoi să ne prefacem că suntem de-ai locului. Voi veți rămâne aici, în timp ce...

    — Știu eu ce putem face, îl întrerupse Jill, șoptind entuziasmată. Eu o să merg în față și îi voi spune unuia dintre gardieni să vină să îmi arate cum să ajung undeva, iar în timp ce el e distras, îl lovesc pe ălalalt cu o piatră în cap. Nu își va da seama cine l-a lovit și când se va uita în dreapta, noi-

    — Pare a fi o idee minunată, spuse Aidan calm, atâta numai că e mult mai simplu decât atât.

    Prințul își îndreptă spatele și porni către gardieni, ținându-și mâinile la spate. Îi privea cu o concentrare deghizată de un zâmbet ascuțit. Firele argintii au început să se întrupeze din nimic între degetele lui.

    — Ziua bună, domnilor, se aplecă el politicos către ei, privindu-i printre sprâncenele ridicate cu ușoară ironie. Cei doi au privit unul către celălalt, apoi spre Aidan, confuzi.

    Tânărul zvâcni o dată din încheietură și gardienii au căzut lați.

    — Idiot privilegiat, pufni Jill, dându-și ochii peste cap, când rebelii s-au apropriat de trupurile căzute. Aidan doar îi ciufuli părul, și fata se încruntă la el.

    — Sunt mai mare decât tine, știi? zise ea.

    — Câteva luni nu înseamnă nimic.