Autumn

Capitolul 2

— Du-te, m-a îndemnat Elis.

Vorbise deja cu Autumn Vail, care mă aștepta afară, la intrarea în liceu.

— I-ai spus ceva despre...

— Nț, ți-am lăsat ție onoarea, mi-a făcut cu ochiul.

De obicei nu eram timidă sau reticentă, dar de data asta ceva parcă mă paraliza. Ceva ce nu știam exact ce era. Poate faptul că eram convinsă că acel prinț, proclamat așa de către fetele care n-au avut niciodată accesibilitate la el, nu suporta persoanele de genul meu. Ori poate simplul fapt că dacă accepta propunerea mea, nu știam exact ce urma după aceea.

Am tras adânc aer în piept, încercând să mă îmbărbătez.

— Haide, am încredere în tine, știu că poți, m-a bătut șatenul pe spate, amuzându-se pe seama mea.

— Să vezi ce pățești tu dacă mă va lua la șuturi omul ăsta, m-am uitat urât la el.

— Ce pățesc? a rânjit el.

Uneori, când se comporta așa, începeam să mă îndoiesc serios de orientarea lui sexuală. Deși apoi îl vedeam făcând ochi dulci altor băieți și imediat mă linișteam în privința asta.

— Hai că mă duc, i-am zis în schimb.

Și am plecat.

Și fiecare pas era numărat de mintea mea, care avea nevoia disperată de a se distrage cu orice altceva.

Picioarele mele păreau deja nesigure pe ghetele astea cu tocuri pe care le încălțasem azi dimineață. Proastă alegere. Dacă mi-aș fi luat unele cu talpă plată, mobilitatea mea ar fi fost mult mai stabilă.

Mă mânca deja și capul, așa că mi-am trecut unghiile prin scalp, calmând iritația de acolo. Pentru moment.

Ah, nu! Parcă și părul meu era năclăit acum, deși tocmai ieri îl spălasem.

M-am oprit în loc, analizându-mi pentru câteva clipe aspectul. Și cămașa se cam șifonase.

La naiba!

Ce impresie aveam să-i fac omului ăsta?

Mi-am trecut palmele peste haine, mi-am dat părul după ureche și mi-am luat inima în dinți.

Am deschis ușa și apoi spre oroarea mea, era cât pe ce să mă împiedic în propriile-mi picioare. Oare de ce mi se întâmplau mie toate astea? De ce acum?

„Fi-ar al dracului!"

— Hm? s-a întors tipul acela spre mine. Ai zis ceva?

Vorbisem cu voce tare?

Prințul continua să se uite interogativ la mine.

— Nu. Scuze..., nu se legau cuvintele și nu ieșea nimic bun din gura mea.

Autumn Vail era un fel de chinez. O corcitură ca să spun așa.

Înalt, zvelt, cu un corp atletic, păr negru, bogat... era un exponat cu adevărat minunat.

Avea ochii înguști. Să fi fost negri? Poate căprui, dar asta acum, datorită razelor soarelui care se reflectau în ei.

Nasul, cu o mică deviație - prea îndrăzneț, ieșea în evidență destul de tare pe chipul lui ușor bronzat. Îi era specific cumva. I se potrivea. Iar buzele sale... Dumnezeule! Mult prea mari și cărnoase. Era un păcat în sine ca cineva să fie înzestrat cu o asemenea gură. Elis avusese dreptate. Era o adevărată bombă tipul acesta.

— Bună, l-am salutat, mult prea timidă.

Nu eram eu asta. Se întâmpla ceva ciudat cu mine.

— Salut, și-a dres și el glasul, stând acolo drept, în fața mea, cu mâinile băgate în buzunarele hanoracului alb, care contrasta puternic cu pielea sa.

— Ăă...

Se holba la mine.

Mi se pusese un nod în gât.

Trebuia să scap de povara asta.

— Vreau să fii iubitul meu, am aruncat-o repede,, simțind nevoia să închid ochii și să scap cumva de rușinea care mă năpădea

Nu era o întrebare. Nu primeam un răspuns în timpul scontat și asta doar mă irita. Și mă neliniștea. Avea să mă refuze. Avea să...

— Poftim? a întrebat el, în locul meu, stupefiat.

— Da, asta..., am încercat o explicație jalnică.

— Vorbești serios?

Arbora o expresie ciudată pe care n-aveam vreo șansă s-o citesc.

— Da.

Mi-am strâns degetele pe mânerul genții din piele.

Mă trimitea la naiba și asta era.

— De ce?

O.K. Era curios deja?

— Fiindcă... am nevoie de cineva să se dea drept iubitul meu, am vorbit pe nerăsuflate.

— Cu ce scop?

N-am crezut că era posibil, dar conturul ochilor lui s-a subțiat și mai mult. De abia se mai puteau remarca pe chipul său.

— Păi... vreau să scap de toți băieții ăștia care mă agasează întruna și... am găsit soluția asta.

— Pe mine?

— Da.

— De ce aș fi eu candidatul potrivit pentru tine?

Nu părea deloc bine dispus. Dar nici așa timid precum îl bârfea lumea.

Trebuia să schimb și eu tactica. Nu-mi ieșea nimic așa.

— Fiindcă ești prințul școlii și odată cu asta eligibil pentru iubitul anului. Aș îndepărta toți..., am gesticulat cu emfază și cu mult mai mult curaj.

— Prințul școlii?

Pentru prima dată buzele lui au zvâcnit.

— De unde ai scos asta?

Chiar părea că habar nu avea.

— Deci?

Eram nerăbdătoare să închei conversația aceasta. Mai stânjenită de atât nu fusesem în toată viața mea.

— O să te culci cu mine?

Am clipit des.

Oare auzisem bine?

— Ce?

— Dacă te culci cu mine, a repetat la fel de senin. Se părea că el nu avea deloc probleme în a aprofunda subiectul ăsta.

Glumea, nu-i așa?

— Bineînțeles că nu! am spus ferm, indignată.

— Ah, deci nu era o astfel de relație..., a conchis voind să pară intenționat dezamăgit.

— Îți bați joc de mine? m-am încruntat la el.

— Puțin. Da, a recunoscut, surâzând de-a binelea pentru prima dată, lasându-mă să mă bucur de toată aura aceasta care transmitea o căldură ce mă copleșea.

Era ciudat cum el, per total, îmi aducea aminte de cafeaua mea cu lapte pe care o beam întotdeauna dimineața.

— Ți se pare că e cazul să mă iei peste picior? m-am rățoit totuși, fiindcă-mi displăcea tot ce simțeam vis-a-vis de el în momentul acesta.

— Ți se pare că e cazul să-mi propui așa ceva? Expresia feței lui se înăsprise deja.