Autumn

Capitolul 8

    Închisesem ochii dintr-un impuls prostesc și acum stăteam așa, așteptând... nu știam anume ce.

Probabil nimic, pentru că nici nu voiam ceva. Sau da?

Nu, cu siguranță nu era cazul să mă gândesc la lucruri de genul acela.

Până acum nu remarcasem nimic din încăperea asta, în afară de arahnida aia scârboasă și totuși, mai presus de tot și toate, simțurile mele se umpleau cu el și cu prezența sa. Deveneam involuntar prea conștientă de existența lui și nu înțelegeam de ce nu puteam opri asta.

Același parfum pe care nu-l puteam identifica, dar care i se potrivea de minune, se întindea până la nările mele care îl inhalau. Cu nesaț și totuși subtil, căci aș fi murit de rușine dacă și-ar fi dat seama ce făceam. Oare cu Elis de ce nu avusesem niciodată temerile astea?

— Credeam că aveai să simți o satisfacție mai mare să mă vezi spunându-ți clar că-mi pare rău...

La această replică am deschis instantaneu ochii.

Am simțit sângele năvălindu-mi în obraji atunci când am făcut contact vizual direct cu el. Era atât de concentrat asupra mea, încât îmi consuma toate ideile doar prin prisma intensității acelei priviri.

De ce mă studia în felul acesta? Cu ce scop și ce anume îl interesa?

— Realizezi că, de fapt, nici acum nu ai rostit acele cuvinte, propriu-zise, despre care tot vorbești de câteva minute bune, nu?

Un colț al gurii lui cărnoase care mă hipnotiza și oricât mă străduiam să-mi mut atenția de la ea, nu reușeam întotdeauna, s-a arcuit.

— Dacă doar mă lăsai s-o fac...

M-am încruntat.

Un tremur slab pusese stăpânire pe mine și habar n-aveam de ce. Nu era deloc frig în cameră.

— Deci rezultă că iarăși e vina mea...

— Iarăși? O sprânceană i s-a ridicat.

I-am zâmbit dulce, forțat.

— Tu singur ai spus că e adevărat ce crede lumea despre mine. Asta însemnând că, fără să mă cunoști, mă vezi vinovată pentru multe lucruri.

A redevenit serios.

— N-ar fi trebuit să-ți vorbesc așa, a spus grav.

— Și totuși... ?

— Ce?

— Ai făcut-o.

— De asta și scuzele, a gesticulat din mână.

— Mai bine decât niște scuze, aș prefera adevărul, i-am zis franc. Te dezgust?

Dacă răspundea afirmativ probabil că aveam să-mi sap groapa în pământ și să mă ascund acolo. Auzisem și primisem multe insulte până acum, dar dezgustul era acea limită peste care nu mai puteam trece și nici suporta. Și totuși, chiar și așa, era mai bine să aflu de la început cu ce mă confruntam în ceea ce îl privea.

— Nu.

Ferm. Dar scurt.

A avut curaj să mă privească adânc în ochi când a spus asta. Și am știut că nu mințea. Eram unsă cu toate alifiile deja, deci puteam face diferența între minciuni frumoase și adevăruri dureroase.

Era sincer.

— Atunci de ce a fost nevoie să mă tratezi în halul ăla?

Am sustras palma de sub cap, deschizând-o și postând-o în fața sa.