Autumn

Capitolul 5

    Acum puteam să plâng. Nu mai era nimeni să mă vadă. Dar nici nu mai simțeam nevoia.

Bine că nu ieșise vreun intrus pe ușa aceea în timp ce noi zbieram unul la celălalt, căci le-am fi oferit un spectacol de zile mari.

Vremea în Londra era schimbătoare. Dacă mai devreme fusese soare, acum deja se pornise un vânt răzleț care făcea ca frunzele moarte să adie în aer și să danseze la nesfârșit așa.

Ajunsesem deja lângă mașina mea și înainte să intru în ea, mi-am scos telefonul și am dat să-l apelez pe Elis.

În acel moment am tresărit atunci când am simțit pe umăr mâna cuiva.

Oh, nu din nou...

M-am întors enervată spre intrus, ca să observ că prietenul meu mă urmase deja.

El momentan nu avea carnet, căci într-o noapte de dezmăț îl prinsese poliția încălcând regulile de circulație. Așa că i-l suspendase, iar pentru câteva luni eu urma să fiu șoferul lui personal.

— Ei? m-a abordat el direct. Cum a fost?

— Tu și ideile tale proaste, Elis! am scrâșnit la el.

A pus o mină surprinsă.

— Ce s-a întâmplat?

— Hai urcă. Îți povestesc imediat, am strâmbat din nas.

Deși, mai degrabă, aș fi preferat să uit totul. Ticălosul ăla nu merita nici măcar menționat, darămite să-mi pierd timpul cu nervi în ceea ce-l privea.

Era toamnă afară și-mi plăcea. Dar tot toamna se abătuse și peste viața mea. Și nu în cel mai frumos mod.

Resimțeam și acum o oarecare presiune în palma care-mi reamintea pe cine atinsese cu doar câteva clipe în urmă. Și cu ce intenții.

— Nu mai am răbdare. Spune-mi odată, mi-a tras Elis o palmă zdravănă peste coapsă, imediat ce m-am aruncat în scaun.

— N-ai mai insista atât dacă ai ști ce am pățit din cauza ta, l-am mustrat.

— Ba bine că nu! a exclamat el la fel de bine dispus. Lucru care mă scotea și mai tare din minți în momentul ăsta. Faptul că se amuza pe seama mea când eu deja fierbeam de nervi. Așa îi era felul și de multe ori chestia asta-mi displăcea. Vreau să aflu tot, cu lux de amănunte.

— De ce nu te duci mâine să-l întrebi pe prietenul tău, pe care îl lăudai atât că e super de treabă și nu mai știu ce.

— Să înțeleg că te-a supărat cu ceva de ești așa ciufută? Hai că-l sun pe el să-mi zică tot...

A introdus mâna în buzunarul jeanșilor și imediat am intrat în panică.

— Nu, nu! Ce naiba vrei să faci, amețitule?!

— Păi doar ce ai spus că...

— Îți dai seama că nu vorbeam serios! m-am rățoit la el.

Am fost distrasă pentru câteva secunde de mirajul din exterior. Se scuturau copacii, dezvelindu-și goliciunea. Veneau vremuri grele pe care, din nou, trebuiau să le înfrunte cu vitejie. Trecuseră prin atâtea ploi, ger, nea... și nimeni nu-i scutise vreodată de toată năpasta aceasta. Nimeni nu-i învelea atunci când veșmintele lor se zdrențuiau și forța gravitațională le atrăgea, formând la sol un covor galben arămiu, nuanțat, țesut în culori maiestrale, pe care lumea îl admira. Neînțelegând cu ce preț...

Câteodată, ca azi, parcă le simțeam pe toate deodată, iar alteori nimic nu se lega de mine. Uneori erau mai multe decât le puteam duce. Ca acum. Se adunau cuvinte grele, priviri tăioase, intenții răutăcioase... Le strângeam pe toate acolo undeva, înveninându-mă singură, știind că la un moment dat aciditatea asta avea să explodeze și să mă distrugă. Dar era singura metodă prin care puteam rezista. Momentan.