Autumn

Capitolul 3

    Mă tachina și acum? Parcă nu prea-mi mai venea să cred asta.

— Ți-am explicat...

— Zău? o sprânceană i s-a arcuit mult pe frunte.

— Chiar acum câteva secunde.

Mă călca pe bătături deja.

— Aha, s-a uitat impasibil la mine.

— Deci? Ce spui?

Răbdarea mea se evapora, căci nu era nelimitată nici ea.

Tipul acesta îmi dădea mai mult de furcă decât mă așteptasem.

Mă furnica și pielea deja, de nervi.

— O.K., a acceptat dintr-o dată.

Atât de prompt încât rămăsesem cu gura căscată.

— Da?

— Îhm, a îngăimat.

— Perfect! am exclamat cuprinsă de euforia momentului. Apoi dându-mi seama imediat cât de penibilă eram, am strâns din buze, mulțumindu-mă doar să zâmbesc prostește.

— Am totuși niște condiții, Red Lincoln.

Mi se păruse mie că era prea frumos să fie adevărat. Să fie atât de ușor.

Iar el îmi știa numele întreg. Deci o cât de mică idee avea despre mine.

Autumn Vail era coleg cu acel Josh de mai devreme. Dacă lucrurile ieșeau după cum plănuiam, atunci poate aveam o șansă să scap de toți băieții ăia enervanți, care pur și simplu nu înțelegeau ce însemna un refuz.

Mă săturasem până peste cap de ei și de prostiile lor.

Aș fi apelat de mult la Elis, dacă n-ar fi știut deja toată școala de înclinațiile sale.

— Da? am întrebat cu reticență.

— Fără atingeri, de niciun fel, a zis pe un ton serios.

O.K. Mă puteam conforma cu asta.

După câte se părea, momentul de amuzament trecuse deja. Eram convinsă că avea motivele lui pentru care să pretindă așa ceva.

— Nici din greșeală? nu mi-am putut stăpâni curiozitatea. Așa era felul meu. Luam viața la modul cel mai optimist posibil.

— Ești genul ăla de mucoasă răsfățată, a? m-a înțepat răutăcios.

A făcut un pas în spate și s-a așezat pe marginea zidului nu prea înalt.

— Nu mă poți jigni îndeajuns încât să mă doară, ține minte asta, l-am atacat la rândul meu. Am auzit chestii cu adevărat rele și aproape mă lasă rece deja. Proprii mei părinți se ocupaseră de asta. Mă călisem odată cu trecerea timpului și maturizarea mea.

Acasă nu am fost niciodată îndeajuns de bună pentru a ajunge la înălțimea pretențiilor lor, iar la școală am fost dintotdeauna curva cu nasul pe sus, prea bună pentru muritorii de rând.

Dacă ar fi știut ei, dacă doar ar fi înțeles că eram tot un simplu om și că la fel ca toată lumea aveam și eu suflet. Învățasem să disimulez asta, ce-i drept. Față de alții, dar față de mine nu reușisem încă. Mai aveam de lucrat.

Elis era singurul atât de apropiat încât să cunoască toate astea. Singurul de încredere căruia mă destăinuiam fără griji. Cel care avea răbdare să mă asculte și era tot timpul acolo unde aveam nevoie de el.