Autumn

Capitolul 15

    S-a întors lent. Cu o reținere exagerată chiar. De parcă ar fi vrut să-mi dea timp să mă gândesc bine la ce aveam să-i spun.

Nu și-a retras mâna, rămânând acolo, privind intens doar spre fața mea.

— Stai, am articulat cumva, într-un târziu.

L-am urmărit, deschizând-și geanta de umăr și introducând acolo cartea.

Strângea tot mai multe lucruri de la mine și el habar nu avea. Și se mai spunea că nu existau coincidențe pe lumea asta. Cum altfel s-ar fi putut explica ceea ce se întâmpla între noi doi? Cum se făcea că un om cu care nu avusesem nicio tangență până de curând, devenise atât de important încât, cumva, îmi doream să repar toate părerile proaste pe care și le formase deja, despre mine?

— Da? a ridicat, confuz dintr-o sprânceană, așteptând.

Mi-am luat mâna de pe el, căci nu voiam să creadă din nou altceva și m-am dat un pas în spate.

Mi-am dres glasul, părând să nu fiu în stare să-mi pun în ordine ideile.

— Îmi... cam dau seama ce impresie ți-ai creat în legătură cu tot ce ai văzut, ce ai auzit, dar...

A rămas acolo și parcă era curios să afle continuarea. Ori poate doar mi se părea.

— Eu chiar nu fac niciun joc și nimic de genul acesta. Orice ți-ai imagina acum, chiar nu tratez oamenii așa și nu mă folosesc de ei în interesul meu.

Continua să mă privească impasibil. Sceptic.

Nici măcar nu părea dornic de a spune ceva. Mi-am dat seama de asta odată ce secundele au alergat unele după altele, iar noi continuam să ne fixăm cu un interes pe care nu-l recunoșteam. Intensitatea pe care o transmiteam vizual, o primeam înapoi din partea lui, în aceeași măsură.

Ochii lui întunecați treceau în revista, cu minuțiozitate, fiecare trăsătură de pe fața mea.

Se strecura vântul între noi. Rece, umed și mai zgomotos decât urletul unui leu fioros care răgea.

Îmi reamintea că n-aveam ce căuta acolo, cu el. Că eram doi străini și poate așa trebuia să rămânem.

Și totuși.

Mi-am îndepărtat părul de pe față cu o mână, pe care am întins-o apoi spre el.

— Putem începe din nou, de la zero? i-am cerut și chiar m-am rugat în gând să accepte.

Puteam și fără el. Nu însemna nimic pentru mine. Dar în acel moment chiar mă încăpățânam să-l determin să mai rămână prin preajmă. Fără un motiv anume. Pur și simplu.

Trecea cam mult timp și devenea incomodă deja situația.

Stăteam cu mâna în aer, așteptând.

El și-a aplecat privirea spre ea, revenind apoi la chipul meu.

Probabil că a remarcat ceva pe fața mea, poate deznădejdea sau teama de a-mi fi respinsă inițiativa, căci a ridicat la rândul său brațul, cuprinzându-mi palma într-a lui.

— Nici eu nu sunt atât de sălbatic precum ai avut ghinionul să descoperi în ziua aceea.

A fost rândul meu să arborez o expresie circumspectă. Deși mai mult îl înțepam intenționat, căci cu toate că temperamentul lui a părut de necontrolat și am avut parte de doua incidente deja, ceva îmi spunea că era mai mult din el decât arăta.

Poate că mă înșelam, n-ar fi fost prima oară, nici ultima, dar un al șasea simț mă înghiontea să aflu mai multe dacă se ivea ocazia. Iar eu, cum eram curiozitatea întruchipată, evident nu mă puteam abține.