The Dark Side 2- Forțe irezistibile

Capitolul 18

Perspectiva lui Sam:

De zece minute sun la ambulanță, ba la Mark sau la altcineva la care mă poate ajuta. Mă învârt afara și mai trag cu ochiul din când în când înăuntrul mașinii. Annie e plina de transpirație și tipă din toți rărunchii. În acest moment sunt foarte zăpăcit, aflandu-mă în cea mai grea situație din viață mea. Sirenele ambulantei se aud cu chip cu vai și se oprește fix în dreptul nostru. Coboară din mașină câteva ajutoare, de unde o recunosc pe verișoară mea, Emma. O salut prin clătinirea capului iar aceasta mă observa dindată dar totuși e prea concentrată  când o scoate pe Annie din mașină. Mă duc lângă soția mea, încurajând-o cum pot eu prin cuvinte liniștitoare dar nu avea niciun sens. Urcăm cu toți în ambulanță și plecăm fiindcă mașina noastră fusese blocată în zăpadă.

În sfârșit ajungem la spital după jumătate de ora iar Annie nu se află într-o stare prea buna. O bagă  direct în sala de naștere iar eu trebuia să aștept ca ultimul fraier pe hol. Betty mă mai calmă dar nu era de ajuns și voiam să fiu alături de ea, însă asta nu îmi era permis.

Orele treceau și deja trecuse 5 ore de când suntem aici. Verișoară mea, Emma, venise lângă mine iar eu o strâng într-o îmbrățișare

"Cam câți ani? 4?" mă întreabă ea iar eu dau din cap

"Nu mi-ai spus că ai venit înapoi în Franța și mai ales în Paris" îi răspund eu înapoi iar ea se așează pe un scaun

"Sincer să-ți spun, a trecut un an de când sunt aici. Soțul meu a dorit asta și nu aveam încotro. El înseamnă totul pentru mine"

Emma este o fire mai singuratică dar de când l-a găsit pe Kevin, a ieșit din aceea stare de melancolie. Niciodată nu s-a deschid în fata mea dar cred că nu o va face prea curând. Mă bucur că au rămas împreună dar îmi părea bine daca îmi spunea că fuge cu el în lume. Doar ea îmi rămăsese de când nu îmi mai aveam părinți.

Mă sprijin de ea, aceasta spunandu-mi că va fi bine, referindu-se la Annie. Normal că va fi bine! E cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o în lumea asta.

Betty veni lângă noi și mai avea un pic până când scapa paharele cu cafea pe holul spitalului. Puse paharele pe o măsuță și se înfățișează în fața noastră cu mâinile încrucișate

"E verișoară mea Emma" spun eu și observ cum s-a mai potolit.

Atunci observ că holul se umple, cu aproape toată lumea de la restaurant. Nu eram în stare să îi mai întreb cum au ajuns până aici și mă gândeam la soția mea, raza mea de soare.

                              ***

Mă uitam la prințesica mea, Katia. Era foarte frumoasa și puteam spune de pe acum că seamănă cu mine. Avea niște mănuțe foarte mici iar picioarele erau asemenea. Se născuse prematur dar avea kilogramele potrivite și nu era nevoie să stea într-un incubator spre surprinderea mea. Mă despart cu greu de lângă ea, și mă duc în camera unde se afla Annie. Intru și observ cum dormea momentan. Îi cuprind mâinile intre ale mele și îi pup fruntea. Încearcă să se trezească și la un moment dat, încercare ei îi reușise. Mă privește cu niste ochi speriați și se ridica brusc de pe pat

"Șst! Totul a decurs bine. Mi-a spus doctorul că la sfârșitul operațiunii ai leșinat și poate de asta nu iți aminteșți mai nimic acum. Fata noastră este bine și va fi adusă imediat la tine" îi explic iar atunci o asistenta apare cu minunăția noastră în brațe. O așează pe pieptul lui Annie și îi explica acesteia cum să o alăpteze.

Le privesc, simțindu-mă cel mai împlinit om de pe pământ. Mă sprijin cu capul de scaun și le privesc în continuare. Amândouă sunt minunate și doar ale mele.