- Tot nu mi-ai spus unde mergem si de ce ti.ai pus bendita aia neagră in cap. imi zice Louis de pe scaunul Șoferului.
- Este mai complicat. O prietena de.a mea a murit pentru ei, pentru familia si apropiați sai, dar pentru mine nu e chiar asa.
- Aha... spune îngândurat.
- Stii, poate nu ma crezi. Poate crezi ca sunt o nebuna. Dar te inteleg, stii? Te inteleg perfect. Insa nu trebuie sa te prefaci ca ma crezi, nu ajuta cu nimic.
Imi pune mana care nu e pe volan peste mana mea. Caldura lui radianta imi pătrunde prin tot corpul. Imi fura o privire calda si sincera.
- Te cred, Cat. E vorba despre fata pe care am visat.o, nu?
- Ce?!
- Nu ti.am spus?
- Nu, zi.mi!
- O fata îmbrăcată in rochie albă mi.a apărut aseară in vis. Avea aripi si totul era atat de real. Imi pot aminti ce rece era.
Deja imi simt lacrimile fierbinți prelingandu.se pe obraji. A murit, a murit cu adevarat, maine va fi îngropată si va veni preotul sa o conducă pe ultimul drum, dar eu simt ca e aici, simt cum ma privește de undeva din spate, ii simt zâmbetul cald in ceafa mea. O simt atat de aproape, dar totusi, prea departe. As vrea sa învăț sa o pot chema simgura, cand am nevoie sa vorbesc cu cineva.
- Ti.a... ti.a spus ceva? intreb, reușind sa vorbesc printre suspine.
- M.a avertizat. M.a avertizat ca daca nu am grija de tine si daca ma ating de vreun fir din parul tau am sa o pun cu toți demonii care la rândul lor au fost îngeri. Chiar asa s.a exprimat. Serios.
Am ras amandoi, iar el mi.a sters ultima lacrima rămasă pe chip.
- Am ajuns.
Ii arat casa pe cate o cunosc atat de bine, poate mai bine decât părinții lui Zoe. Stiu toate colturile si lucrurile stricate care inca nu au fost descoperite. Stiu fiecare coltisor de mobila in care m.am lovit cand coboram la parter sa furam pe întuneric ciocolata cu rom si bere la doza , stiu fiecare pătura pe care am plâns si in care am tipat de furie. Absolut tot. Cunosc aceasta locuința ca pe propria casa.
- Te astept in mașina? ma întreaba Louis.
Dau din cap aprobator. Cobor din mașina si vad ca picioarele imi tremura. Vântul imi plesneste fata, cu toate ca e vara. Parul imi intra in ochi si in gura. Ma simt răvășită. Deschid portita si astept un scârțâit familiar.
Apoi bat la ușa, dar de data asta astept sa mi se deschidă. Adam, fratele mai mare a lui Zoe. Se razama de usa, zambindu.mi trist. Are ochii incercanati. I se vede tristetea si durerea pe fata. Adam a fost mereu ca fratele mai mare pe care nu l-am avut niciodata, dar pe care cu siguranta mi l-am dorit. Il cunosc atat de bine, incat acum, cand il vad, imi pot da seama ca nu a dormit cel putin noaptea asta deloc. Din nou, pentru a o mia oara zilele astea, incep sa plang. Dar acum, ca ma aflu langa cineva familiar, hohotele se sparg zgotos in atmosfera, pierzandu-se in ecoul asurzitor. Imi prind fata in maini si dau din cap in semn de dezaprobare. Eu am facut toate astea. Eu i-am facut pe cei dragi sa simta cea mai groaznica durere.
- Nu... pitic, nu... aud vocea fratelui lui Zoe de undeva de deasupra mea. Mereu a fost inalt si zvelt si frumos si atat de perfect incat nu am idee ce cautam de atatea ori in casa asta plina de oameni minunati, pe care niciodata nu credeam ca ii merit.
Ma ia in bratele sale puternice si largi. Ma strange usor, iar eu imi ingrop fata in pieptul sau. Simt o lacrima mai rece alunecandu-mi pe umar. Si Adam plange. Ii simt piepul ridicandu-se si coborandu-se neregulat, din ce in ce mai rapid.
