O lacrimă pe obrazul meu

Mi-a uitat istoria?

Nu reușeam să aflu de ce era acolo,nu reușeam să spun ceva,să gândesc ceva sau măcar să pun totul la punct pentru a rezolva ceva.Am înaintat cât mai mult pentru a-mi putea confirma,mie,însumi,că ea este cu adevărat în fața ochilor mei. M-am apropiat din ce în ce mai mult și mi-am spus "Da,ea este". Ea este ființa ce îmi spunea întotdeuna: "Fă-o".Atunci cand ma simțeam nesigură, cand îmi era frica si nu aveam langa mine ajutor de nadejdie, cand îmi era foame, cand îmi era frig,cand simțeam nevoia ca cineva sa îmi ingrijeasca ranile sufletesti si trupesti, cand aveam nevoie de ocrotire si de iubire, cand eram singură,ea se străduia să îmi ofere ceea ce nu mai ea poate in modul cel mai sincer si cel mai curat: dragostea. Ea este ființa ce am dezamăgit-o și timp de mulți ani am ignorat-o,am jignit-o și nici măcar nu m-am gândit la ea deși în fiecare al minut al vieții mele eu trebuiam să fiu alături de ea cum a fost și ea alături de mine pe parcursul vieții. Ea este în fața ochilor mei. Ființa pură și plină cu dragoste: mama.
Am văzut-o plină de sânge și lovită și gemea pe podeaua rece,era ținuță în lanțuri și părea foarte înfometată. Nu îmi puteam aduna toate gândurile la contribuție. Aveam multe întrebări de pus ce nu cred că au un răspuns.Știam,defapt eram sigură că mama nu mai era printre noi și trebuia să aflu unde îi este ascuns cadavrul pe când ea trăia și era chinuită într-o casă neprivită de ochii oamenilor și părăsită. Dar oare de ce a fost salvată și tinută prizonieră? Multe...foarte multe intrebari ce nu isi au locul. Vroiam sa o ating pe mama,sa o mangai,sa ii vorbesc dar nnu stiu de ce imi era frica.Imi era frica de tot ce era in jurul meu.Nu stiam ce ii pot spune. Eram într-o stare de șoc. Aveam niște papuci în picioare,rupți,era foarte frig dar chiar foarte frig și am rămas pur și simplu,nemișcată. Vroiam să plâng. Nu puteam face asta. Vroiam să spun ceva. Nu puteam. Ce era să fac? Să mă duc la ea? De unde voi ști reacția ei?

Am atins-o si m-am indepartat apoi iar am atins-o si din nou m-am indepartat,nu avea nici o reactie. Presupun ca era intr-o stare de lesin,nu era fara viata caci se vedea cum respira. Dar ce era sa fac? Habar nu aveam cum as putea sa o scot din acele lanturi,in primul si in primul rand iar in al doilea rand ce i-as putea face? Nu sunt medic sa stiu sa ii fac o resuscitare,nu stiu orasul acesta,sunt pe un drum parasit si este noapte iar nimeni nu ma poate ajuta.Lumea asta este foarte complicata,mai ales viata. Trebuia sa imi spun eu singura de data asta ''Fa-o'' dar fara mama simt ca totul este imposibil,fara ea sa o stiu aproape parca numai are rost sa respir aerul din jurul meu. Imi era groaznic de frica daca ar putea apare cineva si ar putea sa ma omoare si sa nu stiu ce se va inampla pe mai departe cu mama.Totul este neclar. Aflu din ce in ce mai multe dedspre viata,aflu cum este sa fi matur cu adevarat, aflu cum este sa traiesti cu adevarat si ca viata nu este numai roz insa...imi este greu sa fiu matura si sa stiu ca totul este in mainile mele.

M-am intins alaturi de ea si am adormit. Imi era foarte frig,eramsi eu deasemenea,infometata dar foarte infricosata.Timpul parca trecusera atat de repede.Nu imi venea sa cred.Am adormit noaptea si parca intr-un minutel s-a facut zi. Este zi,mama devine din ce in ce mai palida,mai fara forte si respira tot mai greu.

-Voi reveni,mama. Sper ca m-ai auzit. i-am spus mamei mele in soapta.

Am iesit din pivnita,am urcat ,m-am dat cu putina apa pe fata iar apoi am iesit afara,in strada,unde ca prin minune,era foarte multa lume.Dar nu o lume obisnuita,ci politia si ambulanta. Dabea la ora asta tarzie au venit asa numitele ''ajutoate'' pentru autocarul ce a facut accident impreuna cu 68 de persoane in el.Erau copii din autocar pe jos,raniti. Era ceva ciudat,caci accidentul s-a produs la ostrada mai indepartata iar nu parea a fi nici un ranit.Deja incepeau lucrurile sa fie infricosatoare caci nu se intamplassera nimic din ce zic doctorii pe aici.

-Ajutor! am strigat.

Pur si simplu nimeni nu m-a bagat în seama.Se uitau oameni la mine ca si cum as fi o nebuna ce pastea lumea la ora aia de odihna si ii vine sa striga ajutor,de amuzament, Nu inteleg de ce nu dau o mana de ajutor.Nu li s-a intamplat niciodata in viata,nu stiu,sa aiba nevoie de ajutor?

-Buna ziua,mama mea este in acea casa,va rog frumos,am mare nevoie de ajutor sa o salvati. ii spun eu unui medic.

-Ne pare rau dar nu vedeti ce accident este aici?Sunt foarte multi raniti.

-Pai si mama mea este ranita,domnule.

-Aici sunt 80 de raniti,mama ta este doar una. Pe cine sa aleg?

-Adica preferati sa moara unul decat 80?

-Desigur.

-Asta este comportamentul pe care l-ati promis la juramant,domnule,Asa salvati dumneavoastra lumea?

-Am de facut alte treburi.O zi buna!

Preferau 1 decat 80. Asta este o atitudine de om...prost. M-am dus la enspe mii de medici sa le cer ajutor dar toti imi spuneau acelasi lucru: ''Nu avem timp''.Nu aveau timp sa salveze o viata?!
Fără nici o speranță ca voi mai putea să o salvez pe mama,m-am așezat pe bancă unde era o fetiță cu chip angelic,cu niște ochi albaștri și un păr blond asemenea unui soare de aur.Canta in surdina ''Jignle Bells''. Am inceput sa cant si eu cu ea iar ea s-a sperat la inceput dupa care mi-a spus:

-Buna! Cânți foarte frumos!
-Mulțumesc. spun eu gânditoare.
-De ce ești tristă?
-Mama mea...este în pericol?
-Da? Te pot ajuta cu ceva?
-Nu cred că ai putea.
-Tatăl meu este medic,vrei să îp chem?
-Ai face asta pentru mine?

Mi-a plăcut și m-a impresionat faptul că un copil mi-a spus cu zâmbetul pe buze "Da! Vreau să ajut orice om din jurul meu" Asta m-a impresionat foarte tare.Că deși era un copil,îi plăcea să ajute tot ce vedea în jur. Asta este diferența dintre copii și adulți. Adulții au prea multe probleme și uită că în viață trebuie să și ajuți iar copii fac ce le trece prin cap dar ajută când pot. A venit tatăl fetiței la mine,i-am explicat cele întâmplate și împreună cu un echipament corespunzător unei salvări am intrat în pivnița unde era mama.

Nu îmi venea să cred că atunci când numai aveam nici o speranță ca voi mai rezolva ceva parcă un înger păzitor mi-a apărut în cale.
Mi-am dat seama că în viață,într-o clipită,se poate petrece ceva la care te aștepți cel mai puțin și te trimite pe un drum la care nu te-ai fi gândit nici de cum,și va trebui să găsești "lumina" vieții tale dar uneori,pentru a găsi lumina,trebuie să trecem prin cele mai întunecate părți.

-Mami,am venit să te salvez.

Doctorul acela a luat-o pe mama și a dus-o la spital. Îmi aduceam aminte de momentele în care și eu eram pe patul de spital și vedeam tot ce e în jurul meu. Știu că si mama mă aude așa că m-am așezat lângă ea și i-am spus cât de mult o iubesc.

-Mama,sper ca atunci când te vei reîntoarce pe Pământ,stiu,ciudat formulat,mă vei lua în brațe și îmi vei povesti istoria ta,mama.

Am dormit acolo ore întregi alături de ea iar după acele ore de dormit,mama s-a trezit.

-Mama! strig eu.
Am fugit să chem asistentele. Au venit și i-au luat pulsul. Era din ce în ce mai mult suspans si multă adrenalină. Îmi era frică de rezultat dar eram și bucuroasă că voi mai putea vorbi cu mama.

-Domnișoară,trebuie să va spunem ceva important...
-Ce este?
-Din cauza unor lovituri puternice la cap și datorită glonțului și datorită traumei ce a trăit-o mama dv-stră,din păcate....

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>><<<<<<<<<<<<<<<

Insfarsit un capitol nou! >:D<
După mii și mii de ani.. îmi pare rău că nu am mai postat un nou capitol însă scoala...dar acum cu vacanța am putut scrie ceva nou,cam plictisitor dar nou! *laugh* Multumesc din inimaaaaaaa pentru cele 6,50K+ esteeeee impresionant deoarece nu am mai intrat deloc pe wattpad si nu am mai postat si in 1 saptamana am facut cu 1000 in plus cititori! Multumesc si pentru locul #15 in povestiri spirituale,sper sa ajungem din nou pe locul 1! Astept comentarii !!❤️❤️❤️❤️

SARBATORI FERICITE!