O lacrimă pe obrazul meu

Oare mă vor ierta?

Am ieșit în oraș să mă plimb, să respir un aer mai curat decât cel al camerei mele. Mă uit în jurul meu și văd cum oamenii își trăiesc viața. Ei iubesc corect, se bucură corect și își declară viitorul corect. Am iubit și eu pe cineva care m-a îndrumat să fac tot ce este mai rău. Este de o altă religie și pur și simplu lurcrurile nu se potriveau și nu se puteau adapta la mediul în care trăiam. Știam că împreună cu el voi avea un viitor tragic și că nu este de mine, că nu mă merită. Am conștientizat asta dar de ce am continuat să vorbim? Să ne întâlnim? Să îl las să mă influențeze în rău? De ce i-am tot acordat atenția mea?

"Dacă știam, nu îl lăsam pe acest nenorocit să îi strice viața comorii mele sau să se atingă de comoara mea" a spus tata dezamăgit de alegerile mele.

Am vrut ca în fiecare minut al vieții mele tata să mă privească în ochi și să îmi spună "Te iubesc". Sunt mândru de tine" Am vrut asta și a făcut-o dar se pare că din cauza alegerilor mele s-a oprit din a o mai face și s-a ajuns să se uite la mine cu lacrimi în ochi și să îmi spună că muncește ca un sclav pentru noi și eu nu îl răsplătesc decât cu dezamăgire. Ce aș fi putut să spun? Eram, sunt și voi fi și eu dezamăgită de mine.

Sunt în curtea casei mele și o zăresc pe mama.

-Mami, spun eu sfiită, de ce nu zâmbești?

-Eu și tatăl tău muncim de dimineața până seara cu greu. Însă ne place. Știi de ce, spune ea în timp ce rupea din șervețele, pentru că știm ca o facem pentru voi. Acum, ce răsplată e asta? Sora ta trebuie să ia exemplu de la tine, să te urmeze. Tu ce faci? O înveți să aibă o viață neliniștită, pentru că și-a stricat-o singura? Niciodată nu o să uit, o să pot ierta, însa de uitat... o să am de muncit.

Mă așez pe sezlongul din curtea noastră și încerc să îmi găsesc cuvintele potrivite să îi răspund mamei mele însă văd cum pleacă.
Pe de altă parte, vine sora mea. Nu scoatem nici un cuvânt, amândouă. Ne uităm sau înspre cer, sau înspre pavele, sau înspre pereți dar în niciun caz la noi.

-Eu știam de un an jumate, spune ea spărgând liniștea.

-Și...cum ai reacționat? De ce nu ai spus nimănui? răspund eu bâlbâindu-mă.

-Cum am reacționat? Cum am reacționat când am văzut că i-ai scris lui Mike, ca eu sunt mai rea decât diavolul, pe un site de socializare, deoarece el nu mă plăcea? Ai fi fost în stare să mă împuști doar pentru a rămâne cu el.

-Dar...

-Și totuși, după toată dezamăgirea asta, nu am spus nimănui, strigă ea, știi de ce? Pentru că eu, sora ta, te iubesc atât de mult încât mă înfiora gândul că dacă îi voi spune cuiva nu vei mai vorbi cu mine și vei fi dezamăgită de mine. Se pare că tu m-ai mințit în legătură cu tot în ciuda a tot ce am făcut, în ciuda ajutoarelor pe care ți le-am acordat, în ciuda a tuturor lucrurilor.

Nimeni nu îmi dă o șansă de răspuns...

Oare mă vor ierta?