O lacrimă pe obrazul meu

Dacă aș putea...

Au fost niște momente cumplite pentru mine. Vroiam să îmi inchid ochii și să mă pot trezi la realitatea ce o doresc eu însă totul era la fel. Nu i-am spus decât "Mulțumesc" acelui om și după aceea am fugit. Asta a fost prima mea reacție pe moment. Să fug și să plâng în mine. Îmi tot puneam întrebarea: ce ai face dacă viața ta ar fi dată peste cap în mod brutal și ai putea alege dacă să trăiești sau să mori? Este pentru prima dată când nu știu ce aș putea răspunde la această întrebare. Sunt două drumuri paralele. Este simplu. Ca la matematică. Dacă 1+1 nu fac 3 atunci fac 2. Sentimentele mele sunt prăbușite în acest moment.Numai știu ce pot face. Trebuie să mă întorc în oraș,totuși,să îmi pun gândurile la contribuție însă numai știu drumul,nimeni nu îmi oferă un ajutor și Jake...nu pot da de el.Pe drum am auzit un sunet melodios. Mă liniștea,într-un fel. M-am apropiat cât mai mult de acel "sunet" și am văzut o fetiță,singură,cântând la un violoncel.Se observa clar că vrea libertate și dorește doar să cânte cu acel instrument și să scape de toată lumea din jur.Violoncelul răsuna grațios sub mâinile ei.M-am așezat pe un scaun și cu lacrimi în ochi m-am gândit dacă să rămân și să lupt pentru propria viață sau să se abandonez și să mă reîntâlnesc cu familia pierdută.
Cititorule,tu ce ai alege? Chiar este așa simplu de ales? Eu nu pot alege nici una dar nici alta. Nu știu dacă voi putea lupta până la capăt ca să pot a mă îndrepta către unul din cele două drumuri. Suntele ce scotea violoncelul,m-au liniștit,într-un fel. Mi-am continuat drumul și am încercat să găsesc o cale de scăpare însă...nimic.Nu am încetat să mai sper și am mers,drept înainte,poate,voi ajunge înapoi...acasă.Am nevoie de familia mea,în acest moment numai pot să mă gândesc decât la ea.Îmi este tare dor de ea. Ascult piesa ce răsună pe stradă și mă tot gândesc ce pot face. Acum,aflu că mai am un frate și că mama ne-a mințit și că Eduard este tatăl meu vitreg. Totul este așa de complicat. Nimic numai este ca înainte.

Ușor,ușor au început să cadă câte-un strop de ploaie,pe asflat și pe tricoul meu. M-am așezat pe o băncuță și am închis ochii am dorit să simt ploaia. Nu mai
vroiam să aud nimic altceva,decât ploaia. Imaginile ce mi-au apărut în față au fost cu familia mea,când ne distram și când ne jucam împreună. Dacă derulez toată povestea,este numai vina mea...Repet asta pentru a 1000-a oară. M-am săturat! Totul este așa de greu. Viața este grea. Niște pipăituri,brusc,le-am simțit și pentru moment am vrut sa fug însă când am deschis ochi am observat cel mai frumos și luminos chip de pe lume. Era fetița ce cânta la violoncel. S-a uitat la mine larg și mi-a spus:

-Ce faci aici în ploaie? Vino cu mine.
Mi-am luat rucsacul și am îndrumat-o. Am intrat sub un pod unde se afla tot o bănucuță și fetița a început să îmi vorbească.

-Am văzut că plângeai în momentul când eu cântam la violoncel. Ce ai pățit?
-Nu vreau să te întristez cu problemele mele. Cum te cheamă?
-Anne. Pe tine?
-Maya.
-Maya,de ce ești tristă?
-Nu sunt...
-Ba da ești! De ce ești tristă?

Am luat-o în brațe și i-am povestit tot. Deși,știu că nu o să înțeleagă prea multe,m-am putut descărca,ceea ce a fost bine și mi-am putut aduce aminte de Jessica. Era exact ca ea. Iubitoare și...frumoasă.

-Și... spune ea.
-Și...Anne,am conștientizat că viața este complicată. spun eu cu lacrimi în ochi.
-Maya,viața este fascinantă deoarece este complicată. spune cu vocea ei pițigăiată.
-De ce trebuie să fie și complicată? oftez eu.
-Viața este complicată deoarece tu dorești să o ușurezi,să o simplifici. spune ea "fluturându-și" piciorușele.
-Câți ani ai?
-Nouă ani! spune ea zâmbind.
-Ești mai pricepută în ale vieții decât mine.
-Nu cred. Doar că sunt singură de la 5 ani și am învățat ce este viața în tot acești ani.
-Ești incredibilă! M-am cam pierdut... știi drumul până la ieșirea orașului?
-Unde vrei să mergi?
-Acasă...
-În ce oraș?
-Palmsbridge.
-Wow! Este foarte departe!
-Da...
-Stiu drumul până la ieșirea orașului,hai!

M-a fascinat cum această fetiță știa adevărul vieții,știa ce este să trăiești și mai ales cum să supraviețuiești în lumea asta groaznică. Nu am dorit să îi intreb povestea căci orice copil s-ar demoraliza când ar vorbi despre familia lui...pierdută. Am regăsit-o pe Jessica prin ea. O fată luptătoare... exact ca ea.
M-a condus până la ieșire,nu a durat foarte mult,aproximativ 8 minute. Se pare că eram mai aproape decât credeam,de ieșire.

-Gata,aici este ieșirea orașului.
-Mulțumesc foarte mult! spun eu mângâind-o
-Cu multă plăcere!
-Ști cumva o cale să ajung în oraș?
-Da,mergi drept în față si vei vedea o stație de autobuz.
-Bine,mulțumesc mult.

Mi-am luat la revedere de la ea și am pornit la drum. În sfârșit am început să aud sunete de mașini,să pot simți parfumul florilor,să aud oameni vorbind să trăiesc cu adevărat. Acel sat "Valea Cidrului"... am aflat că este un sat fără viață,unde nimeni nu vorbește cu nimeni.

Am zărit acea stație de autobuz,un zâmbet mi-a apărut pe față și am urcat rapid într-un autobuz. Erau fel și fel de oameni. Uni parcă aveau o grămadă de probleme pe cap și alți parcă doar vroiau să își trăiască viața. Mă așteptam să fie neplăcut însă totul a fost ok. Deoarece am depus mult efort și mi-a cam ajuns tot ce am făcut,am închis ochii și am adormit. Nu am visat nimic,nu am simțit nimic,totul a fost bine. Am avut somn foarte lin și liniștit.Însă,mi-a fost perturbată liniștea de un zgomot puternic și de o bufnitiră puternică ce m-a lovit tare de bara autobuzului. Curgea sânge. Curgea mult sânge. Am vrut să plâng însă mi-am spus "Gata!Numai plânge! Fi tare!".
Am încercat și am vrut să văd despre ce este vorba...cred că v-ați dat seama...ACCIDENT. Primul meu accident. A fost cumplit. Mă doare extrem de tare capul și parca sfaturile șoferului nu le aud deloc. Ne-au scos afară,în cele din urmă dar doar eu împreună cu 10 oameni din 50 am supraviețuit. Ceilalți...nu pot pronunța acel cuvânt. Am rămas în mijlocul străzii și mă uitam în jur înspăimântată. Ce se întâmplă? Să plecăm sau să rămânem?
Toți oamenii ce au supraviețuit au fugit,numai eu am rămas la locul accidentului așa că m-am decis să plec și eu. Trebuia să găsesc o cale de scăpare. Am mers drept înainte. Nu m-am oprit indiferent de obstacole.Îmi era extrem de sete,vorbesc foarte serios. Nu aveam de unde a bea sau măcar să pot simți apa.Noaptea se lasă ușor,ușor și eu încă nu sunt acasă... Stai,văd ceva. O casă! M-am apropiat din ce în ce mai mult de ea și...cu multă teamă am intrat. Trebuia să intru pentru a îmi găsi un loc să dorm. Era ca o casă bântuită din povești. Ușile scârțâiau,era foarte dar foarte frig,vântul făcea mult zgomot,totul era la superlativ. Mult praf,multe sunete ciudate,mult,mult și iar mult. Am urcat sus,auzeam pași,cred că sunt ai mei. Mi-am găsit un pat,era mult mai mare decât ar trebui să fie însă m-am așezat speriată pe el și am simțit liniște și pace. Am băut multă apă,am mâncat ce era în acea cameră,o felie de pâine prăjită,mai exact,nu mă interesa dacă era veche,dacă era folosit tot ce e în cameră. M-am simțit bine deși teama nu dispărea deloc. În toiul nopții am auzit sunete ciudate. Se auzeau din depărtare dar părea a fi strigăte de ajutor. Am coborât tiptil și se auzeau din ce în ce mai tare. M-am apropiat de sunet pentru a putea vedea de unde vine însă nu puteam a înțelege cine este,dacă este un copil,o femeie,un bărbat,un animal sau doar este imginația mea. Din cauza vântului o ușă s-a deschis. M-am speriat groaznic de tare însă mi-am luat inima în dinți și am intrat. Am zărit niște scări,se pare că este un drum spre subsol. Devenea din ce în ce mai incitant dar și terifiant. Am coborât și când să deschid a doua ușă nu mi-a venit să cred ce văd în fața ochilor! Nu îmi venea deloc a crede!

-Doamne! Ce caută aici? Cum de se intampla așa ceva? Nu pot să cred! Nu pot să cred! Nu pot să cred! îmi spuneam eu.

Este incredibil...nu mi-aș fi putut imagina că este aici!
Eram extrem de uimită și numai știam ce să fac.

_________________

Gata si acest capitol din nou un capitol luuung! ❤️ Va iubesc mult si va multumesc pentru cei 5.100+ cititori! Ne apropiem cu pasi repezi de sfarsit. Dar stati linistiti,nu sunt pasi chiar atat de repezi...mai avem! :)) Va pup si va iubesc!

#5000 #o #lacrima #pe #obrazul #meu❤️