O lacrimă pe obrazul meu

Iertarea o armă puternică

Tata se așează pe patul meu și mă ia de mână. Mă uit în ochii lui și văd o adâncitură mare de tristețe, parcă ar fi fără sfârșit. Totul sună altfel de când este tata lângă mine, simt că pot face orice, simt că sunt în siguranță acum, simt că vreau să trăiesc clipa, momentul, viața.
Mă așez pe patul unde zac și dintr-o dată văd totul în ceață.
Strigătul meu este foarte puternic, însă nu îl poate auzi nimeni. Nu îmi este teamă că voi muri, îmi este teamă că nu am trăit suficient. Este foarte greu. Lupt din greu și încerc să îl pot vedea din nou pe tata, văd totul negru, nimic altceva. Aud țipete, plânsete, sunete ciudate, sunete angelice, cântece, voci. Simt că puterea mea crește din ce mai tare, simt că tata mă strânge puternic și îl strâng și eu și mai tare. Lanțurile ce numai eu le vedeam, s-au rupt, dintr-o dată percep totul ca fiind o libertate, pot mirosi din nou, deschid ochii foarte încet și fin căci simt că ochii ard în flăcări. Creierul meu funcționează din nou, mă pot mișca, nu îmi vine să cred. În sfârșit, deschid de tot ochii și văd cum familia mea este foarte fericită, la fel și doctorii. Jake este și el fericit, a ieșit din salon, probabil s-a dus în sala de așteptare.

-A fost un miracol! Felicitări! spune doctorul.

-Mulțumim mult de tot! spun mama și tata.

Mi-am revenit din aceea călătorie lungă, seacă și neîncetată între viață și moarte.
Se pare că mama a observat că am deschis ochii. Îi face un semn lui tata și vine spre mine.

-Maya, spune ea așezându-se pe pat.
-Nu e nevoie să îmi spui nimic, mamă, spun eu mormăind, te iubesc.
-Doamne, îmi era dor de glasul tău! Nici nu știu ce să îți zic, vreau doar să poți ieși cu bine din spital și să te strâng tare în brațe.
-Și eu, spun eu strângând-o de mână, mamă.
-Deci nu îmi vine să cred, vai, nu mă pot opri din zâmbit, credeam că am să te pierd.
-Nu am plecat de lângă voi, nu o voi face niciodată.
-Te iubesc mult.
-Și eu te iubesc din inimă și din suflet. Și, apropo, mamă...
-Spune orice!
-Jessica e bine, spun eu zâmbind, și ea vă iubește.
-O iubim și noi mult și îi duc dorul atât de mult.

Nu trebuia să spun asta, i-am adus aminte de ea, of, Maya, of!

-Mami, ce contează este că spiritul ei este alături de noi, întotdeauna.
-Da, nu prea cred, spune mama supărată.
-Crede-mă, dacă aș putea să ți-o demonstrez, aș face-o.
-Ai dreptate, multă.
-Încă o dată, te iubesc mult.
-Și eu, fata mea, și eu.

Îmi era dor să o ascult, cred că și tata avea acest sentiment căci stă în spatele ei și zâmbește larg.

-Mami, pot să vorbesc cu tata, o clipă?
-Desigur, spune ea pășind puțin mai în spate.

Chiar vreau un moment cu tata. Doar cu tata, puterea mea.

-Mami?
-Da? răspunde ea.
-Singuri...spun eu sfiită.
-Oh, da, absolut, răspunde ea în timp ce pleca.

-Maya, spune tata apropiindu-se de mine.
-Tata, îmi pare foarte rău.
-Maya...
-Nu, tată. Eu sunt de vină, eu am scris alea. Eu te-am făcut să arăți în halul ăsta. Chiar îmi pare foarte rău, ai putea să mă ierți?
-Maya, iertarea eliberează sufletul și îndepărtează frica. De aceea este o armă așa de puternică. spune tata sarcastic.

Nu înțeleg nimic dacă vorbește în limba filozofiilor, serios.

-Ce vrei să spui prin asta?
-Este foarte greu să ierți. Asta vreau să spun.
-Dar, tată...
-Momentan, uită toate astea, trebuie să te faci bine după care vorbim. spune tata mângâindu-mă, știi că te iubesc și te ador.
-Nu, parcă nu mai știu.
-O știi acum. Nu am cum să nu te iubesc, iertarea se capătă pe drum. Dar, după cum am zis, tu să te faci bine și după aceea vorbim, calm, cinstit și liberi, ok?
-De ce atunci?
-Pentru că sănătatea este pe primul loc, spune el sărutându-mă pe frunte.
-Ieși?
-Stau în sala de așteptare.
-Tată, măcar ia-mă în brațe.