O lacrimă pe obrazul meu

Puterea destinului meu

Din pacate ce? Din pacate nu ati putut sa faceti nimic cu mama mea? Din pacate ati esuat in salvarea unei vieti? Doctorul tot tragea de timp,eram sigura ca puterea destinului este mult mai puternica decat puterea iubirii mele fata de mama mea.

-Din pacate,mama dumnevoastra...si-a pierdut cunostinta.Numai stie nimic despre dumneavoastra,despre familia ei,despre trecutul ei...este un nou inceput al vietii pentru ea.

-Poftim?

-Chiar ne pare rau! Puteti intra in sala de reanimare.

Pentru ceva momente,nu doream sa merg în acea sala însa trebuia sa o ajut pe mama sa isi recapete cunostinta. Trebuia sa aflu adevarul,sa aflu unde este Eduard,cine este fratele meu vitreg si multe alte lucruri importante. Misiunea mea devenea din ce in ce mai dificila datorita acestei intamplari,pierderea cunostintei.

Intrasem in sala,o vedeam pe mama si pur si simplu,nu stiam daca voi putea sa mai vorbesc cu ea ca de la mama la fiica,vreodata.Nu am mai putut fi altaturi de ea si nici ea de mine.Daca nu isi va aduce aminte de mine? Daca...totul e pierdut si nu voi mai putea rezolva nimic?

-Mami? ii spun eu asezandu-ma alaturi de ea.

-Cine esti? mormai ea.

-Nu iti mai aduci aminte mama de mine? spun eu cu lacrimi in ochi

-Ar trebui?

-Da,nu am cui sa ma alin.Nu am cui sa ii spun ce am pe inima. De asta ar trebui.Imi vreau mama inapoi.

-Mama? Nu sunt mama ta.

-Mila,esti mama mea. Trebuie sa iti aduci aminte!

-Mila? Cine este Mila?

-Mama,tu esti.

-Pleaca! Nu te cunosc.

-Mama...nu,te rog. spun eu plangand.

-Ajutor! striga ea.

-Mila,gata!

-Pleaca!

-Dar...

-Doar pleaca...spune ea nervoasa.

-Îmi pare rău...nu pot pleca,mamă.

-Nu sunt mama ta! Nu sunt Mila. Nu ma numesc asa! De ce sunt aici? Nu..nu stiu. strigă ea.

-Îți voi spune eu...doar fi calmă. îi spun eu mângâind-ui mâna.

-Nu vreau să știu nimic de la tine!

-Ba da,vrei! Mila,ascultă-mă.

-Dacă nu pleci din cameră,voi scoate aceste aparate ce mă ajută să respir și voi pleca chiar eu.

-Nu,mama,nu.

-Okay. spune ea

O vedeam cum își scoate incubatoarele și acele aparate. Voiam să o opresc,dar nu mă lăsa.Mama voia să plece însă a început să facă o criza de plămâni. Respira foarte greu și nu mai putea a se deplasa.

-Ajutor! strigam eu pe holurile spitalului.

Un doctor a venit rapid în ajutorul meu și a întins-o pe mama pe un pat și au dus-o într-o altă sală unde nu aveam acces.

Îmi aduc aminte că mă durea,mă durea să o privesc,mă durea să știu că mă voi trezi dimineața și ea nu va ști cine sunt.

Îmi auzeam inima bătând,auzeam inimile oamenilor din jurul meu bătând,auzeam zgomotul uman pe care il făceam stând acolo,parcă nici unul dintre noi nu se mișca,deși în camera începuse să se întunece. Părea că toata lumea este împotriva mea,împotriva voinței mele,împotriva destinului meu.