Îi arunc cea mai urâtă privire de care sunt în stare. Îmi prinde fața între palmele lui mari, și cu mișcări fine își plimbă degetele pe obraji mei. Gestul lui tandru mă ia pe neașteptate și rămân nemișcată, abia dacă mai pot clipi. Încerc să rup contactul vizual dar abia pot să respir. Inima mea începea să bată tot mai tare. Mă trage în brațele lui și era atât de bine încât nu îmi mai păsa de nimic. Îmi las fața pe pieptul lui. Eram gata. Îmi știa slăbiciuna. Simt cum își pune obrazul pe părul neu și depune un mic sărut în creștetul capului.
Era un moment prea frumos ca să dureze mult. Încep să realizez exact în brațele cui ream așa că dintr-o dată mă zbat să ies de acolo.
-Ce s-a întâmplat? Îi spune mirat.
-Nimic! Vreau doar să mă lași în pace! Să nu crezi că aș simți ceva pentru tine.
Începe să râdă într-un mod enervant. Îmi venea să îi dau vreo două.
-Nu. Vroiam dor să te consolez. Credeam că ai nevoie de consolare și ești supărată din cauza plecării lui Dan.
Am rămas uimită. Poate el chiar vroia să mă cunoască mai bine!
-Te rog, scuză-mă că am înțeles altceva.
-Nu e nimic. Ca să te iert vi cu mine acum la o cafea!
-Nu știu ce să zic...
-Nu accept un refuz.
-Ok.
-Știu o cafenea pe aici pe aproape!
Mă urc în mașina mea în timp ce îi spun că am să îl urmez până la acea cafenea. Oarecum îmi câștigase încrederea în acea zi. Nu făcuse nici un gest ieșit din comun și s-a comportat normal. Exact ca un prieten.
A doua zi în timp ce mă îndrept spre locul de muncă, am ghinionul de a mi se strica mașina și sunt nevoită să o parchez pe dreapta! Caut în agendă câțiva prieteni care îmi spun apropiați și din partea tuturor primesc un răspuns negativ! Îmi amintesc că mi-a lăsat Alin o carte de vizită când am fost la cafenea și îi formez numărul:
Aștept părerile voastre! Sper să vă placă povestea! :)
