Au trecut patru ani de chin pentru mine în care am fost sclava lui Alin. Frica față de Alin mi-a cuprins tot corpul. Se comporta groaznic. Nici nu știu de ce s-a schimbat atât de mult. Poate crede că acesta este modul cel mai bun de a se răzbuna pe Ian. Chiar nu mai știu nimic de el. Nici măcar o știre la televizor. M-aș fi bucurat să aud doar că este bine. Am noroc cu Denis, copilul nostru. Doar el îmi mai face zilele frumoase.
-Mami, mami!
-Da, scumpule!
-Vreau afară. Haide să mergem în parc. Te rog!
-Trebuie să-l întrebăm pe tati prima dată dacă ne dă voie.
Alin se afla în biroul lui. Bat politicos la ușă ca nu cumva să-l enervez.
-Da. Intră!
-Denis vrea să ieșim afară, oare ești de acord?
-Îmi place că ai devenit ascultătoare. Pentru asta poți să ieși dar nu mai mult de o oră jumate. Dacă depășești ști ce te așteaptă.
-Am înțeles. Acum noi plecăm.
Știam desigur ce mă așteaptă. Mă va forța să întrețin relați sexuale cu el iar apoi mă va bate până se va plictisi. Asta face de patru ani și jumătate.
-Haide scumpul lui mami să plecăm afară.
-Mami, vreau să-mi iau și mingea.
-Ok dragule.
Stând pe bancă în parc și uitându-mă la fiul meu cum se juca cu ceilalți îmi dau seama că timpul aproape a expirat. Așa că mă grăbesc să-l iau pe Denis din parc și să luam direcția către casă.
-Mai vreau să stau!
-Denis, te rog, fi ascultător și totul o să fie bine.
-Dar vreau să mă mai joc.
Și o ia la fugă pe strada aglomerată. Fug după el și când văd că vrea să traverseze strada strig mai tare:
-Denis, oprește-te!
Spre norocul meu un bărbat bine făcut și nici prea înalt îl oprește. Până să mă apropiu eu de el observ că se înțeleg prea bine. Încerc să-mi regrez respirația, apoi rostesc câteva cuvinte:
-Vă mulțumesc că l-ați oprit.
Când își ridică privirea să mă vadă rămân complet uimită. Aceiași ochi, aceiași privire neschimbată de aproape cinci ani. Era Ian. Și el este destul de suprins că mă vede. Că destinul ne-a făcut să ne întâlnim din nou. Denis îl prinde pe Ian de mână:
-Mami, du-te! Eu plec cu el acasă.
-Denis, așa te cheamă, nu?
-Da. Pe tine cum te cheamă?
-Ian. și dau noroc amândoi precum bărbații mari. Trebuie să o asculți pe mami.
-Dar vreau să mă mai joc!
În acel timp Ian îl ia în brațe îl aruncă în aer de câteva ori apoi în gâdilă. Lui Denis ia plăcut asta. Inima mea plângea de fericire când i-am văzut. Parcă știau că ei sunt tată și fiu.
-Haide, Denis. E timpul să mergem.
Încerc într-un final să spun. Ian îi face cu ochiul și Denis se apropie de mine în semn că mă ascultă.
-Ai ieșit! afirm eu cu un of în suflet.
-Da. răspunde privindu-mă direct în ochi. Acum lucrez la o cafenea. (și îmi arată preste drum). Dacă vrei te aștept într-o zi la o cafea.
-Scuze, trebuie să plecăm. Mersi încă odată.
-Nu ai pentru ce. Și de acum Campionule să o asculți pe mami.
-Bine. spune Denis morocănosc.
-Promiți?
-Promit.
Pornesc din loc și abia reușesc să fac câțiva pași că-l aud pe Ian spunând:
-Îmi pare bine că te-am văzut, Andra!
Privesc înapoi și îl văd cum ne privește cum ne îndepărtăm. Aș da orice ca acum să-l iau în brațe. Să-i spun tot adevărul și că mi-a fost dor. Știu că nu m-a uitat. Am văzut asta în ochii lui. Și felul în care s-a comportat cu Denis, aproape că m-a făcut să plâng.
Când am ajuns acasă Alin ne-a așteptat la ușă.
-Ai întârziat 7 minute. spune nervos.
-Pot să explic.....
-Denis la tine în cameră, urgent! țipă la el.
-Nu trebuie să te comporți așa cu el.
-Tu să taci. La mine în birou și mă aștepți acolo!
-Ști ceva! M-am săturat să fac ce spui tu. Nu sunt scala ta. Dar pentru că avem un copil asta nu înseamnă că mă comanzi. De acum o să stau cât vreau eu. Ști ce era să pățească Denis din cauza programului tău? Nu ști. Era să travesteze strada pe roșu. Pentru că a luat-o la fugă când i-am explicat că trebuie să vină acasă. Copilul are nevoie de libertate. Dacă pățea ceva toată vina era a ta.
După atâta timp nu-mi vine să cred că mi-am permis să-i spun tot ce am de spus. Pare și el destul de uimit de tupeul meu.
-Acum scuză-mă. Vreau să merg în camera mea!
Bună celor care încă mai citesc povestea. Îmi cer scuze că postez atât de rar. Dar încerc să-mi fac timp. Pupici :*
