A doua zi am fost externată. Desigur Dan, a venit și m-a luat de la spital. Deja nu m-ai comunicam atât de mult, doar lucruri esențiale. Ne-am oprit să vorbim, să mai fim acolo unul pentru celălalt. Mă obișnuisem să îi povestesc tot ce mi se întâmplă, tot ce gândeam. Acum mă simțeam din ce în ce mai reținută față de el. Normal că mă simțeam cea mai vinovată pentru că în fiecare zi a mea îl mințeam.
-O să te duc acasă, însă nu pot să stau cu tine. O să chem o infirmieră dacă ai nevoie. M-a sunat Alin să mă trimită într-o delegație în locul lui. Chiar îmi pare foarte rău!
-Stai liniștit, o să mă descurc singură. Îmi pare rău doar că nu o să fii lângă mine!
-Spre seală promit că o să mă revanșez!
Îmi i-a mâna și apoi mi-o sărută. Gestul acesta îl făcea de fiecare dată când se simțea mulțumit de situație. Chiar mi-aș fi dorit să îmi petrec după-amiaza cu el. De mult nu ne-am mai acordat mult timp.
După ce ajung acasă îmi pregătesc cada pentru baie. Miros de spital deja își făcuse un loc stabil pe corpul meu. Apa era un adevărat balsam. Mă scufund cât mai adânc în spuma bogată și închid ochii, relaxându-mă. Câteva bătăi disperate în ușă se aud încă din baie, și încep să strig!
-Intră! E deschis. Sunt în baie!
Credeam că este Dan, că și-a uitat ceva lucruri. Însă de data aceasta gândurile m-au înșelat. Fără măcar un "pot să intru" , Alin își apariția.
-Nu cred că ai voie să faci baie acum!
-Pe bune? Dar tu cine ești? Ești ceva medic?
-Sunt cel care o să-ți rupă fundul ăla dacă nu ieși acum de acolo.
-Nu îmi spui tu mie ce să fac!
-Vrei să te ajut?
-Nu! Ieși afară, perversule!
Fără să mai aduge un comentariu sau un gest facial părăsește locul. În sfârșit începea să îmi resprecte decizia. Până acum făcea totul pe dos, nu că mie nu mi-ar fii plăcut! Când ies din baie, el mă aștepta în dormitor. Mă uitam la el și nu îmi venea să cred că este aici. A trecut prea mult timp de la ultima noastră întâlnire. Așa că îmi fac tupeu și îl întreb părând interesată:
-Ce cauți aici?
-Mi-a fost dor de tine!
-Scutește-mă. Spune-mi un adevăr, poate atunci am să te cred!
Se apropie de mine cu pași repezi și părea destul de nervos că nu îl cred și că îl luasem puțin la mișto. Dar până la urmă asta merita pentru tot ce mi-a făcut. Îl simt tot mai aproape de mine, îi simt respirația grea apoi îmi izbește un sărut sălbatic în care eu îmi pun tot dorul și mă trezesc într-o stare mai pasională. Însă îi pun mâna în piept și îl împing, desigur că nu s-a mișcat prea mult dar am reușit să ies din acel sărut.
-De ce faci gesturile astea? Chiar nu poți înțelege că țin la tine?
Dintr-o dată lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji și nu puteam percepe de ce mi se întâmplă asta. Nu știam dacă plâng din cauza lui Alin sau din cauză că am stricat o căsătorie.
-Te rog, nu plânge! Am fost un idiot, chiar nu merit nici o lacrimă.
-Mi-aș dori să nu te fii cunoscut niciodată! Să nu îmi fii complicat viața asta!
-Hai să ne împăcăm! Și data viitoare când nu o să îmi mai răspunzi la apeluri să știi că am să te pedepsesc!
Un zîmbet micuț apare pe fața mea tristă. Și printre lacrimi reușesc să îi spun:
-Pot să aleg eu pedeapsa?
Apoi mă sărută pe creștetul capului. Și îmi șoptește la lobul ureghii:
-Te aștept deseară la mine!
Vă mulțumes mult pentru vizualizări și voturi!
