Nu pot să-mi dau seama cât timp a trecut de când am râmas inconștientă. Poate ore, zile, habar nu aveam. Știu doar că auzeam gălăgia care venea din alte încăperi. Eram foarte slăbită. Gândurile îmi erau doar la Denis. Mai mult ca niciodată îmi doream să apară Alin. Să-i cunosc planurile. Oare reușise să-l ia pe Denis.
-Dobitocule! Vino aici!
Am început să zbier în sperarea că mă aude cineva, însă prea multă agitație și nu știam ce se întâmplă. Dintr-o dată geamul din camera în care mă aflam s-a spart. Furișându-se un bărbat bine făcut împrăcat în negru cu cagula pe față.
-Ce dracul!
-Șșșșttt, iubito! Sunt eu. Am venit să te salvez.
-Te rog, dezleagă-mă. Îmi pare rău că am fugit așa...
-Nu acum, iubito. Nu avem timp!
-Te iubesc. am șoptit printre lacrimi.
Aveam atâta nevoie de el. Știam că doar el poate să-mi ofere liniștea sufletească, iubire și pace. Dacă aș fi putut aș fi dat timpul înapoi.
-Nu ști unde e cheia?
-Habar nu am, însă lângă scaun e un topor.
Îl observase imediat și îl aduse lângă locul în care eram legată.
-Îndepărtează-ți mâinile!
-Mi-e frică!
-Ai încredere în mine!
M-am supus și imediat m-am simtit eliberată. Lovitura de topor a rupt lanțul cătușelor.
-Haide! Trebuie să ieșim de aici.
Abia m-am ridicat pe picioarele mele.
-O să trebuiască să sari geamul, iar eu o să te urmez. Nu o să pățești nimic.
-Nu pot.
-Atunci o să sărim deodată.
Dintr-un gest brusc Alin deschise ușa cu un pistol în mână.
-Unde plecați porumbeilor? Vă grăbiți?
-Du-te dracului! am spus nervoasă.
-Treci aici javră! îmi spune în timp ce-mi arată să mă îndrept de partea lui.
L-am privit pe Ian neștiind ce să fac iar acesta mă încuraja să fac ce mi se spune.
-Așa, fată ascultătoare!
Am făcut câțiva pași mărunți spre el însă el mă prinse de braț și mă trase brusc și biolent spre el. Ian făcuse un pas mare spre noi însă fusese întrerupt de gestul lui Alin. Îmi puse pistolul la tâmplă.
-Dacă faci un pas, o omor!
-Nu fă ceva de care să-ți pară rău. îi spuse Ian încercând să-și stăpânească furia.
-Taci! îi ordonă Alin. Noi o să plecăm iar tu nu o să te opui. E clar? Altfel va muri în secunda doi.
Mă trase după el spre ieșire însă eu mă opuneam.
-Ian, te rog, fă ceva! Nu mă lăsa să plec cu el.
M-am zbătut cât am putut în brațele lui Alin.
-Îmi pare rău, Andra.
Nu îmi venea să cred că nici măcar nu se opunea. Cum putea să mă lase să plec cu omul acesta? Oare iubirea lui nu era atât de mare încât să aibă curaj să mă salveze? Se lăsa păgubaș așa de repede? Și eu care credeam că iubirea noastră e veșnică. Vroiam ca totul să se sfârșească în noaptea asta.
Am ajuns afară și mi-am dat seama că cerul nu mai era așa senin și că anunța ploaie.
-Urcă în mașină! îmi odonă Alin.
A pornit cu viteză din loc.
-Unde mergem. am reușit să spun cu lacrimi în ochi.
-E o surpriză!
to be continued....
