𝑈𝑚𝑏𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑢𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼𝐼 (boyxboy)

6.

        ***

        Un nou răsărit înseamnă o nouă zi, indiferent de cat de mult ar vrea unii să tragă de timp. Robert își încordează mai tare brațul peste Thomas care se chinuia de ceva vreme să coboare din pat. Ii aude oftatul și simte cum se izbește cu capul de perne. Renunțase, gândea Robert, fericit ca perna lui umană a realizat că nu este nicio cale să îi scape din strânsoare. Își dădea seama ca poate nu era cea mai bună idee sa il țină captiv, însă era duminică și după cate auzise din conversațiile lui telefonice avea ceva treabă. Oricât de încet ar fi vorbit nu ar fi putut să se facă neauzit, nu pentru auzul ascuțit al lui Robert.

     Degetele pustiului și-au croit drum prin părul lui negru și des. Știa că nu doarme, mai nou a înțeles că nu poate să plece, dar era in regula cu asta. Munca putea să mai aștepte, exact cum a asteptat el in tot acest timp să îl aibă din nou în brațe. Își trece in mod repetat degetele prin părul lui fiind cuprins de gânduri. Nu și-l putea scoate din minte, nu a reușit 2 ani la rând. Acum ca era lângă el nu ar fi reușit niciodată. Nu voia să se lase pe siguranța că va rămâne, Robert era încă imprevizibil. Însă asta făcea parte din lucrurile pe care le iubea la el. Nu trăia o monotonie continuă, poate frica de a-l pierde era acolo in mod constant... Dar modul în care îl îmbrățișa și îi vorbea, era ca și când avea propriul colțisor de rai și restul nu mai contează. Îl aude mormăind ceva apoi își ridică capul de pe abdomenul său.

—De ce te-ai oprit?mârâie supărat

—Hm?îngână confuz

        Nu înțelegea la ce se referă.

         Robert zâmbește văzându-i mutra confuză apoi își așează palma peste pielea lui caldă făcându-l să râdă și să se agite.

—Nu!strigă puștiul apoi îl prinde de braț și îl oprește

—Dar ce am făcut?șoptește pe un ton jucăuș

—Mă gâdili!strigă văzând că mâna lui scapa din strânsoare și îi atacă din nou pielea. Robert!

          Râsetul lui era din ce in ce mai hilar și extrem de contagios, iar asta îl făcea să nu se oprească prea curând desi mâinile lui Thomas se străduiau să scape de probleme. În final Robert renunță si sta cuminte deasupra lui. Puștiul avea ambele mâini puse în apărare și îl privea fix fiind gata sa lupte din nou cu el.

—Sunt cuminte.sopteste Robert și se sprijină în mâna dreaptă

—Minți!zice Thomas apoi se da câțiva centimetrii mai in spate

—Cum adică mint?!strigă și îl prinde cu mâna stângă de sub genunchi făcându-l să tresara. Eu nu mint.șoptește apoi se apleacă peste el și îi sărută umărul

        Cel puțin nu mereu, își spuse privindu-i ochii albaștrii. Îl privea atât de profund că Thomas nu înțelegea ce se petrece în mintea lui. Nimeni nu ar fi putut vreodata sa inteleaga. Era cuprins de o stare ciudată, cea pe care oamenii normali ar fi numit-o compasiune sau poate iubire. Acum nu mai găsea teribil acest sentiment. Îl iubea pe Thomas și puține lucruri nu ar fi fost in stare sa faca pentru siguranța lui, unul dintre ele ar fi să îl părăsească din nou. Gândul ăsta era cel mai înfricoșător, dar totodată era cea mai bună alternativă. Iubirea lui Robert era ceva mai narcisistă, poate că există o șansă ca trecutul sa se repete... Dar nu va lăsa acel procent mic să îi distrugă fericirea. Își vedea toată viața în irișii lui colorați. Căuta cu disperare un moment din trecutul lui care i-a adus mai mult decât acum zâmbetul pe buze. Însă nu putea vedea ceva mai bun decât el, Thomas era acel "cineva special". Ar fi ajuns sa il numească și suflet pereche desi i se pare o idiotenie.