Oferă-mi protecție

Capitolul 15

   Strâng mai tare mână lui Josie, mai mult ca să mă asigur că este încă aici. Amândouă am rămas înțepenite în timp ce admiram chipul acestui vampir.
    Cu siguranță este de o mie de ori mai bătrân ca mine, dar Doamne ce ochi are. De o culoare gri verzuie, cu gene lungi ce îi atârnă pe pleoape și un păr castaniu, ușor ciufulit.

  - O, ia uite cine este aici... Și ce frumos îți miroase sângele, dulceață.

  - Nu-mi spune așa!!! am spus eu scrâșnind din dinți.

- Te-ai supărat prințesă? întreabă cu un glas mieros, călcând pe un os ce trosnește zgomotos.

    Fiecare pas pe care îl făcea era calculat și inspira a prădător. Un prădător ce se apropia cu pași repezi de prada sa.

     Apuc mai bine mânuța din palma mea și o iau la fugă printre cadavre. Fug cu o viteză nemaiatinsă de mine, până când strâmtoarea se slăbește ușor ușor. Îmi întorc rapid capul și o zăresc pe Josie cum se sprijină cu mâinile de genunchi, gâfâind. Ce-i drept și eu am obosit, dar nu ne putem opri în mijlocul bătăliei.

    Fug spre ea și o apuc de mână, însă când trag să o iau după mine sunt strâns apucată de braț. Îmi întorc privirea și dau de acei superbi ochi cărora le-aș ridica statuie.
  Vampirul își apropie fața de a mea și îmi șoptește la ureche cu o voce seducătoare:

  - Credeai că scapi așa ușor de mine?

  Îmi mușcă cu colții lobul urechii ca după să mi-l sărute tandru. Cu mâna ce o aveam liberă încerc să-l împing de pe mine deși pare de neclintit. Ne aflăm în spatele casei, unde nu se afla niciun vârcolac, aceștia mutându-se spre pădure.
    Deschid gura să țip dar frumușelul îmi acoperă buzele cu degetul.

  - Șșșș... Sau micuța fetiță moare!!!

- Imbecil nenorocit!!!

   El se îndepărtează de fața mea și rânjește spre Josie. Nu prea știu ce să fac așa că apuc un pietroi de pe jos și il trântesc de cap. Vampirul cade lat pe jos și nu mai aștept nici o secundă în plus, așa că o iau pe copilă și ne continuăm drumul spre casă.

   Dacă îmi mai taie cineva calea, voi începe să îmi pun întrebări dacă nu m-a blestemat careva, că prea mi se întâmplă mie toate necazurile.

  Ușa din spate este blocată de un bolovan pe care habar nu am de unde l-o scos vampirul cela. Așa că îmi plimb privirea prin jur analizând terenul.
      Aveam cale liberă până pe la colțul casei, dar apoi am fi ajuns în câmpul de luptă, fix deasupra ferestrei mele.
  
   Să găsesc o soluție de a intra în casă este mai greu decât am crezut, nu am cum să ajung la intrare fără să fiu văzută.
     Oricum, mai rău de atât nu se poate, îmi fac cale printre corpurile palide ce stau împietrite pe pământul rece și merg cu pași repezi spre ușă. Josie mă urmează îndeaproape și o pot simții cu ușurință cum tremură.

  Mărim ritmul când în spatele nostru auzim un mârâit înfundat. Mama lor de creaturi magice, că vă reveniți așa repede. Cu siguranță, dacă mie îmi dădea cineva cu un pietroi în cap, aș fi fost leșinată mult și bine.

   Deci repet, am vaga impresie că am fost blestemată sau ceva, că nu are cum să intru numa eu în belele.

  Respirația mea devine neregulată și încep să gâfâi dezorientată. Îmi plimb privirea de la un vârcolac la altul, dar nici urmă de prietenii mei. Aerul refuză să intre pentru a-mi îmbăta plămânii și mă opresc brusc în mijlocul terenului căutând un punct de sprijin. Amețesc ușor și vederea îmi este în ceață. Aud sunetele războiului pe fundal, urlete de durere, oase rupânduse, săgeți înfipte în piele, gheare ce sfâșie neîncetat și colți înfingându-se în gâturile lupilor.