Suflete înrobite de iubire

30 3 1
                                    

25.septembrie.2020
23:34

Mă uit la tine iubito, mă uit la tine și pare că nu te mai recunosc. Ochii, zâmbetul, aspectul fizic, vocea, toate sunt schimbate. Ești o altă persoană iubito, una crudă ce tânjește să înrobească sufletele muritorilor mult prea proști să-ți vadă adevărata față.

-De ce iubito, de ce colecționezi suflete muribunde?

-De ce nu le lași libere să își cunoască fericirea?

Te-am cunoscut acum mult timp iubito, înainte de a mă naște și înainte de a te naște. Ne-am întâlnit într-un loc ce a apărut înaintea a tot ceea ce cunoaștem noi azi, undeva într-o cameră puternic luminată, unde totul era curat și pustiu.

Ai apărut ca o rază de lumină, atât de frumoasă și blândă încât am crezut că ești doar o închipuire. Mi-ai zâmbit. Acel zâmbet perfect pentru care aș fi dat averi doar pentru a-l mai vedea încă odată. Am știut că te iubesc cu prima secundă iubito și nu m-am ferit să ascund asta.

-Te iubesc! Ți-am șoptit atât de încet, de teamă să nu te speri sau de frică să nu spun ceva greșit ce te-ar putea alunga. Mă simțeam atât de mic în comparație cu tine iubito, doar o furnică în univers.

-Știu. Mi-ai răspuns în timp ce te apropiai de mine. Am încremenit. Nu știam ce va urma și nici la ce să mă aștept. Părea că plutești spre mine. Nu puteam să îmi mut privirea de pe chipul tău angelic. Erai la doar câțiva centimetrii de mine, iar cuvintele, gândurile, conștiința, toate par să nici nu fi existat vreodată. Mi-ai pus mâna pe obraz și m-ai sărutat. Am simțit o căldură puternică, căldura buzelor tale fierbinți iubito. Simțeam că mă arde dar nu m-am îndepărtat nici o secundă de lângă tine, astfel încât, când te-ai îndepărtat tu, fața îmi era arsă, arsă de focul ce începea să înflorească în mine.

-Ești al meu. Mi-ai șoptit iubito, îti amintești? Atunci nu am știut la ce te referi. Printr-o prostie m-am gândit că vom fii împreună, că te voi avea doar pentru mine și că nu voi împărți perfecțiunea ta cu nimeni altcineva.

Scutur capul și pufnesc...

Ce prostie... Atunci eram fermecat de o înfățișare imaginară, erai rodul iubirii mele și m-am lăsat ghidat de asta.

Acum, dacă arunc o privire în trecut, realizez că nu eu am fost cel sărutat de tine iubito, ci sufletul meu. M-ai gustat, iar aroma sufletului meu ți-a plăcut.

Acum, uitându-mă în jur, văd mii de suflete ce tânjesc libertate. Toți am căzut în plasa fermecelor tale iubito, niște proști ghidați de iubire și nu de gândire, iar acum suntem condamnați să îți vedem chipul adevărat, atât de slinos și deformat și să te hrănim cu iubirea ce ne-a mai rămas, până în momentul în care ne vom stinge.

Gânduri în miez de noapteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum