//Thriller psihologic// //Mister// //Polițist//
Un preot din Detroit, pe nume Fausto Sartori, înfăptuiește o crimă oribilă, spunând că el este cel ales pentru a îndeplini o profeție străveche. Datoria lui este să ucidă toți păcătoșii făcâ...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Și-o puse înapoi pe cap când văzu că nu primește măcar un zâmbet drept răspuns de la cofetar. Stătea cu mâna dreaptă sub barbă, cu privirea pierdută spre podeaua de culoarea oului și cu pleoapele căzute de parcă tocmai intrase în transa pricinuită de vreun drog puternic. La auzul scârțâitului blatului pe care Harry îl chinuia în mod intenționat, Julian tresări și își frecă fața cu mâinile pentru a-și reveni.
— Nu te-am văzut, Harry, se scuză luând cartoanele și nimicurile aruncate mai devreme pe blat. Nu am reușit încă să fac tortul de biscuiți despre care mi-ai spus aseară. După cum vezi, cofetăria e un mic dezastru astăzi.
— Tu ești un dezastru, Julian, nu cofetăria, îl privea pe sub caschetă. Locul ăsta se poate curăța, dar să-ți curățăm mintea de toate gândurile care rătăcesc pe acolo avem nevoie e o întreagă echipă de curățenie, îl mustră mutând de colo-colo coșulețul plin de fondante.
— O noapte albă, Harry, atât... Uite, arată mai bine vitrina acum? îl întrebă punctând cu degetul locul unde tocmai așezase câteva tarte decorate cu semințe de rodie.
— Vreau și eu două, te rog.
Julian se duse în spate cu pași mărunți, neavând prea mult loc în care să se miște. Scoase niște hârtie de împachetat de pe sulul de abia primit și se întoarse cu ambele modele în mâini. O bucată era galben-lămâi cu cercuri maro care semănau foarte mult cu bucățile de ciocolată de deasupra eclerelor, iar a doua era roșie cu desenele unor mere zâmbărețe care parcă îți spuneau să ai poftă când mănânci. Împachetă cu dibăcie două tarte, cele mai mari din vitrină, alese special pentru a-l mulțumi pe Harry și le puse într-o pungă de plastic cu inscripția "Vis Dulce", în auriu.
— Mulțumesc, Julian, dar ambalajul ăsta drăguț nu-mi va atrage atenția de la ce anume vreau să te întreb. Fausto a ieșit de aici acum câteva minute. Ceva mă face să cred că nu voia să încerce una dintre celebrele tale pișcoturi, începu tacticos Harry, punând exact întrebările de care avea nevoie.
— De ce să nu? Doar e nou aici, orice străin vrea să le încerce, disimulă Julian situația.
— Eram aici când Louise a venit să cumpere câteva, spunând că vrea să îl facă pe noul "membru" al familiei Carter să guste, îi spulberă polițistul răspunsul.
—În regulă, Harry, a venit aici pentru zahăr brun, se hotărî să spună o parte de adevăr. I-am dat o napolitană și a plecat. De ce ești așa de interesat de asta?
— Am motivele mele. Nu ar trebui să-mi ascunzi adevărul, Julian, știi că îi voi da de cap până la urmă. Și mai știi și că am ochi buni pentru oameni, pentru scris însă mai puțin. Ceva te macină, așa cum vei măcina tu alunele pentru tortul meu. Te rog să te grăbești puțin, am nevoie de el curând, spuse și se ridică de pe scaun.
