Trandafiri albi

Capitolul 3

  Mi-am început ziua cu speranța că o să scap de măritiș și totul o sa fie bine. Astăzi trebuia să merg la vrăjitoare.

  Mama a văzut că ceva era putred cu plecările mele, așa că am decis să mă furișez noaptea, cât timp toată lumea doarme. Fratele meu, mai voinic o idee decât mine, mă putea ajuta să cobor pe geam.

   Am coborât la masă, unde mă așteptau toți membrii familiei.

   Am spus acum ceva vreme că abia vorbeam cu Wilmot. Ei bine, lucrurile s-au schimbat radical. De fapt, situația mea chiar este fericită, mai puțin faptul că mă așteaptă căsătoria la colț.

   M-am așezat lângă fratele meu și așteptam să fie servită masa. Surorile mele mai mici se jucau împreună, iar aceste momente erau foarte rare, cât timp Dorah avea aceeași rezervă pentru Ferelith ca și mine.

   Tata era ocupat să se laude cu luptele sale câștigate, care între noi fie vorba, erau de-a dreptul penibile și deloc organizate.

   Wilmot era singurul care mai schimba puțin atmosfera obișnuită, deși era tăcut ca lemnul.

   A trecut timpul, așa că m-am ridicat de la masă, ca și ceilalți, și am mers în cameră pentru a mă apuca de treburile mele.

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

   S-a lăsat seara, iar castelul a început sa se stingă. Mă pregăteam de plecare, până când Milla a întrat în camera mea:

  - Bună seara, domniță!

  - Bună, Milla, cum îți merge? i-am răspuns.

  S-a uitat la mine zâmbind, iar după mi-a spus:

  - Ești o fată extrem de deșteaptă. Sa nu crezi că nu știu că te furișezi noaptea, dar contează pe mine, nimeni nu va afla.

   Cu același zambet a-tot-cunoscător a ieșit din cameră. Mereu mi-a fost aproape de suflet. Atunci când eram mică obișnuiam să mă joc împreună cu ea atunci când eram plictisită, pe vremurile în care nici nu știam că Tielo există. Ea a fost prietena mea cea mai bună, dar atunci când am crescut nu mi s-a mai permis să am o asemenea relație cu doica mea.

  Am auzit o scurtă bătaie în ușă, știind că e fratele meu.

  - Ruben, deschide, nu e nimeni prin zonă.

  I-am deschis ușa și s-a așezat pe patul meu.

  - Când plecam? am întrebat.

  - Mai așteaptă puțin, trebuie să dispară tata în camera lui ca să pot să iau armele.

  - Ne trebuie?

  - Ruben, draga mea, începem pregătirile pentru război.

  - Wilmot, ce război?

  - Atunci când vom pleca, vom fi trimiși în inima războiului.

   Totul avea logică acum. Dar un gând mă frământa:

  - Wilmot, îmi folosiți îndemânarea? Vă folosiți de mine?

  - A te folosi de cineva și a avea nevoie de ajutorul acelei persoane diferă. E ceva ce îți place să faci, ceva ce ne va ajuta enorm.

   - Și eu cu ce rămân după asta?

   - Ruben, ești obosită sau care e problema?

   - Nu sunt deloc obosită, dar în lumea asta, unde fetele sunt doar sclave, deși ei ne spun că suntem importante și frumoase, nu știu la ce să mă aștept. Speranța mea a murit o dată cu visarea, adică de dinainte de ciumă. Plus că tu poți să faci ce vrei, dar eu trebuie să mă casatoresc și să torc. De ce nu ești însurat?